'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Creștin-democrația^[1] este o viziune creștină asupra democrației. Ea recunoaște în valorile democratice principii creștine secularizate, trecute într-o ordine lumească. Fundamental, creștin-democrația își propune să armonizeze cetățenia spirituală cu cea pământească și credința religioasă cu crezul civic.

În această viziune, drepturile omului sunt fondate pe demnitatea persoanei. Omul e demn fiindcă natura sa nu e pur animalică, ci poartă o pecete divină. Spiritualitatea umană e de sorginte dumnezeiască; în chipul omului se recunoaște chipul lui Dumnezeu. Viața însăși este un dar de la Dumnezeu.

Din demnitatea persoanei umane decurg drepturile omului: libertatea, egalitatea, fraternitatea. Toate acestea sunt înscrise în firea omului. Omul este înzestrat cu libertate, și tocmai pentru aceasta poruncile divine îi cer să acționeze responsabil. Regulile de bază ale conviețuirii sociale se regăsesc în Decalog: să nu ucizi, să nu furi, să nu depui mărturie mincinoasă...

Egalitatea oamenilor nu este sinonimă cu indistincția, ci înseamnă egala demnitate în fața lui Dumnezeu. De aici preceptul de bază al democrației: toți oamenii, indiferent de rasă, sex, avere sau rang, au drepturi egale în fața legii. Toți au dreptul să participe la viața publică, să li se reprezinte interesele, să aleagă și să fie aleși.

Fraternitatea este tot o poruncă creștină. Dacă oamenii nu ar avea aceeași origine dumnezeiască, nu ar exista nici un temei să se considere frați, ci doar membri ai aceleiași specii. Fraternitatea se exprimă prin solidaritate cu semenii. De aceea, viziunea creștină nu încurajează interesul individual, egoist, ci solidaritatea persoanelor umane egale în demnitate.

Creștin-democrația este, așadar, aplicarea în politică a principiilor creștine, care oricum au trecut în trama democrației, și nicidecum un amestec impur între credință și ideologie, între sacru și profan, între cele care se cuvin cezarului și cele cu care îi suntem datori lui Dumnezeu.

Asemenea celorlalte doctrine democratice, creștin-democrația își găsește rațiunea de a exista în apărarea drepturilor și libertăților omului. Nu e vorba doar de libertăți cetățenești, care derivă dintr-o orânduire politică sau socială, ci de drepturi fundamentale, imanente naturii umane, care nu au doar fundament juridic, ci metafizic. Legea este chemată să le ocrotească, dar natura lor transcende legea: astfel, o lege care ar îngrădi libertatea de expresie sau de conștiință ar contraveni naturii omului ca ființă demnă și liberă. A separa drepturile omului de libertate – deci, implicit, de risc și de responsabilitate – este o tentație populistă specifică ideologiilor de stânga. A separa libertatea și riscul de natura fraternă și solidară a omului este o ispită individualistă, caracteristică derivelor dreptei.

***

În chipul omului strălucește chipul lui Dumnezeu. Demnitatea persoanei umane provine din dumnezeirea fiecăruia dintre noi. Însuflețită de credința în acest adevăr fundamental, creștin-democrația merge mai departe decât ideologiile moderne în apărarea ființei umane, de la concepția în pântecul mamei până la moartea naturală.

Demnitate înseamnă de fapt umanitate deplină. Fidel umanismului integral, pentru a folosi formula lui Jacques Maritain atât de dragă Părintelui Stăniloae, personalismul creștin se opune, așadar, reducerii omului la individul care își urmărește egoist profitul, sau la elementul anonim dintr-o mare masă socială. Omul nu e nici electron liber, nici moleculă a unui imens organism, ci ființă unică și irepetabilă.

Demnitatea persoanei umane presupune libertate civică, prosperitate chiar, dar nu se reduce la ele. Exemplele martirilor lagărelor de exterminare, gulagului și închisorilor comuniste demonstrează că poți fi demn în mizerie și privat de libertate. În înțelegerea creștină, demnitatea nu se rezumă deci la simptomele ei materiale sau juridice. Democrația este însă datoare să ofere condițiile fizice ale demnității. Chiar dacă un om sărac poate fi demn, un regim democratic e chemat să elimine pe cât se poate sărăcia; deși un om acuzat pe nedrept poate rămâne demn, democrația trebuie să combată nedreptatea.

Demnitatea umană transcende libertatea civilă, prosperitatea sau coeziunea socială, dar totodată le conferă un sens superior. O politică prea puțin reprezentativă și o justiție ineficientă perpetuează sărăcia și nedreptatea, afectând demnitatea umană. Cei puternici își croiesc singuri un regim de privilegii și impunități, iar cei slabi ajung la cheremul asistenței statului. Nici unii, nici ceilalți nu mai sunt demni: unii își pierd chipul în supa sărăciei și în griul unui trai amărât, ceilalți capătă trăsături de animal de pradă.

Demnitatea umană nu poate fi pe deplin garantată decât de un stat fondat pe principii morale și etice. Efortul nu e doar legislativ, ci și pedagogic: legislație, dar mai ales educație. Creștin-democrația propune, așadar, o reformă însoțită de o pedagogie de durată, nu o revoluție.

***

În definiția celebră a lui Toma din Aquino, „dreptatea este voința constantă de a da lui Dumnezeu și fiecăruia ceea ce li se cuvine”. Dreptatea este astfel o virtute creștină, un act continuu de voință, care potențează înclinația înnăscută către bine. Prin natura umană, prin demnitatea fiecăruia, oamenii au drepturi – unele naturale (ius naturale), precum viața, libertatea, egalitatea, altele sociale, contractuale. Dreptul este chemat să consfințească drepturile naturale și să amenajeze restul raporturilor umane, în perpetuă schimbare, pe măsură ce apar realități sau nevoi noi. Formalizarea dreptului devine Justiție – imparțială, dar rigidă și moartă în litera tipărită. De aceea, intervine spiritul legii, elementul necontractual, nescris; duhul dreptății transcende litera legii.

Pentru a nu avea un sistem judiciar fosilizat și inadecvat, este esențial ca dreptatea și justiția, adică virtutea și funcționarea ei legală, să coincidă. Pentru aceasta, legile trebuie să fie drepte și justiția imparțială. În comunism, de pildă, legile privind proprietatea sau diversele libertăți erau nedrepte; justiția era, în mare măsură, o continuă batjocură la adresa dreptății, iar mulți dintre opozanții regimului au fost judecați și condamnați prin mimarea grotescă a legalității.

Fideli principiilor profesate, creștin-democrații nu pot deosebi dreptatea de justiție fără să-și trădeze tradiția. Nu întâmplător, creștinismul s-a împletit încă din primele secole cu dreptul roman, transferând în dreptul canonic și în cel civil valorile Evangheliei. Iată de ce creștin-democrația s-a opus întotdeauna fărădelegii totalitare și statului de non-drept, suferind în egală măsură sub nazism și comunism.

***

Pe scutul Democrației Creștine italiene era gravat, cu majuscule, un singur cuvânt: LIBERTAS. Pentru creștini-democrați, libertatea este strâns legată de adevărul preceptelor evanghelice: „Adevărul vă va face liberi”, spune Mântuitorul (Ioan 8, 32). Nu există libertate în neadevăr, în amăgire sau minciună. Înainte de a fi un drept civil, libertatea este interioară. Ea vine din cunoașterea adevărului, din urmarea dreptății, din asumarea responsabilității – cu alte cuvinte, din depășirea ignoranței și a minciunii, a fărădelegii și a lipsei de răspundere pentru sine și ceilalți. Libertatea nu este o stare naturală și nu se reduce la autonomia de mișcare sau de inițiativă, ci își impune prin voință limitele responsabilității și ale valorilor. Din perspectivă creștină, așa cum tâlcuiesc mai toate textele Filocaliei, un hoț, un calomniator, un politician veros nu sunt cu adevărat liberi, chiar dacă se află în stare de libertate.

Într-o societate creștină, cum și-o dorea inclusiv un T.S. Eliot, libertatea este, așadar, o virtute, nu doar un punct dintr-un contract social. Ca orice virtute, ea cere efort asumat, luptă, perseverență. După cum arată Mihai Neamțu, libertatea poate părea o povară, pe care mulți ar dori să o lepede în schimbul siguranței și bunăstării iluzorii cu care totalitarismul ispitește constant societatea umană. Dar „povara libertății” se cuvine purtată, întrucât doar ea garantează demnitatea umană și ridică o națiune spre cetățenie, adică spre participare politică reală la treburile cetății. Așa cum Hristos a refuzat oferta diavolului în pustie, oferind lumii libertatea, se cuvine să refuzăm și noi ispita diavolului în istorie, ascultând avertismentele profetice ale lui F.M. Dostoievski.

Pentru creștin-democrați, libertatea face obiectul unei pedagogii, a unei cateheze politice continue. Ea este legată de valori și posibilă doar prin cultul adevărului. Liberalii reduc adesea libertatea la libertatea presei, libertatea de a întreprinde, libera circulație – cu alte cuvinte, la libertățile civile. Un clasic precum Hayek vede drumul către servitute în cheie economică – lectură extrem de corectă, dar insuficientă. Creștin-democrația ridică înțelegerea libertății în zona morală, spirituală, vorbind despre minciună și răutate, nu doar despre drepturi și reglementări. După cum se vede în România, libertățile nominale nu înseamnă și libertatea reală a națiunii, mințită și ținută departe de rolul ei legitim.

„...Papahagi reprezintă o linie politică formidabilă în viața publică românească, chiar dacă debilitatea intelectuală și mediatică a acestei vieți împiedică publicul să înțeleagă și să aprecieze ce se întâmplă de fapt și care e miza geopolitică a unei cărți și a unei poziții precum cea reprezentată de Papahagi. Iată cum stau lucrurile:

Ne place sau nu, România e situată pe o linie de clivaj civilizațional și geopolitic. În perioada următoare, resurgența forțelor de la Răsărit va crea o presiune imensă asupra spațiului public românesc. Va fi un război propagandistic, ideologic și cultural fără precedent, purtat cu mijloace și tehnologii pe care istoria nu le-a cunoscut până acum. Principala țintă și locul unde va avea confruntarea ideologică majoră va fi religia; mai precis, Creștinismul, sau interpretarea sa ideologică. Și mai precis: Ortodoxia. Și mai precis: Biserica Ortodoxă Română, prin clerul și credincioșii săi. Pentru încă cel puțin o generație, România va bascula sau nu geopolitic, în funcție de locul unde se va așeza centrul de greutate și clivajul în strategia de a diviza BOR într-o ramură pro-ocidentală, care se identifică cu familia europeană, și o ramură anti-occidentală, care se identifică cu orice, dar nu cu tradiția europeană occidentală.

Dacă privim lucrurile în acestă lumină, înțelegem imediat care este formidabila miză geopolitică a poziției lui Papahagi. Dincolo și în plus de esența convingerilor religioase profunde ce o animă, această dimensiune politică este ceea ce stârnește interesul, admirația și susținerea unora ca mine, care privesc lucrurile, așa cum spuneam, nu cu ochiul teologic, ci cu cel politic. Papahagi și grupul de intelectuali cu care este asociat reprezintă în acest moment principala forță doctrinară care articulează defensiva în fața strategiei ce vizează factorul religios și ecleziasic ca instrument și câmp al războiului neconvențional, ideologic și informațional, cu mize geopolitice majore în Estul Europei. Linia de rezistență a acestui sector din frontul ideologic ține în acest moment de ei și de modul în care vor lucra cu Biserica. Iar întreaga linie a frontului, așa cum știm din teoria strategiei, este întotdeauna la fel de tare în ansamblul ei, pe cât de tare este cel mai vulnerabil sector al său.

Ne place sau nu, recunoaștem sau nu, Cetatea este sub asediu, iar apărarea ei este intrinsec legată de religie și, mai precis, de interpretarea pe care creștinismul și tradiția sa o vor lua în sfera publică românească. Adrian Papahagi, prin cartea de față și prin întreaga sa prezență publică, nu doar că atrage atenția asupra acestor realități inconfortabile, dar oferă și elementele doctrinare ale unei posibile defensive, desfășurate solid și coerent, în dublul plan al convingerilor individuale și al acțiunii colective”^[2].

---

^[1] Fragmente din volumul Creștinul în cetate: Manual de supraviețuire, Iași: Doxologia, 2017.

^[2] Din prefața prof. Paul Dragoș Aligică (Univ. Washington) la volumul Creștinul în cetate: Manual de supraviețuire, Iași: Doxologia 2017, pp. 15-17.