--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Noiembrie 2012, nr. 11 (271), an XXIII (serie nouă)
Cuvântul Ierarhului
--- pagina: 1

„Bolnav am fost și m-ați cercetat”
(Matei 25, 30)
de Arhiepiscop şi Mitropolit Andrei Andreicuţ

1. Priveliștea tristă a lumii căzute în păcat

Dumnezeu l-a făcut pe om tânăr, frumos, sănătos și nemuritor. Ne spune Scriptura că „a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie” (Facere 12, 7). Când toate erau gata „a privit Dumnezeu toate câte a făcut și iată erau bune foarte” (Facere 1, 31).

Și totuși, iată că omul tânăr, frumos, sănătos și nemuritor, ajunge bătrân, urât, bolnav și muritor. Privindu-l ne vine să ne întrebăm dimpreună cu Sfântul Ioan Damaschin, văzând în morminte frumusețea noastră zidită după chipul lui Dumnezeu: „Ce taină este aceasta, ce s-a făcut cu noi? Cum ne-am dat stricăciunii, cum ne-am înjugat cu moartea?”[1]

Taina ne-o deslușește Sfântul Apostol Pavel: „Printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea” (Romani 5, 12). Iar moartea este precedată de un cortegiu întreg de neputințe: dureri, suferințe, boli și, în final, despărțirea sufletului de trup. Am ajuns ca viața noastră pe pământ să fie „ca o jucărie: ceea ce n-am fost ne facem și din ceea ce suntem ne stricăm; vis nestătător suntem, suflare care nu are putere, zbor de pasăre călătoare, corabie pe mare care nu lasă urmă”[2].

Nu e nevoie să fii mare filosof pentru a observa suferința prezentă peste tot. E de ajuns să privești în jurul tău ca să constați că semenii tăi suferă sufletește și trupește. Ba, poate, suferința e prezentă în casa ta, dacă nu în însăși ființa ta. În casa ta, în orașul tău, în parohia ta, în țara ta, sunt oameni care suferă. În aceste clipe, când noi medităm la starea de sănătate și de boală, în multe case suferința s-a instalat de ani de zile. În vreme ce noi suntem sănătoși, spitalele sunt pline de oameni cu sau fără nădejdea vindecării. Și ceea ce-ți seacă mai tare inima este faptul că printre bolnavi sunt copilași nevinovați care, după un raționament simplist, n-ar trebui să sufere că n-au făcut păcate. Sunt mame care, aflându-se pe malul trecerii în eternitate, lasă orfani neajutorați.

Dar care, și dintre cei sănătoși, poate spune că n-a simțit niciodată o lacrimă sub pleoapă? Că inima nu i-a tresărit niciodată de spaima încercărilor ce pot veni asupra lui sau asupra celor dragi? Că toate zilele i-au fost însorite și nu știe ce înseamnă a plânge și a suferi?

Suferințele sunt de multe feluri. Unul suferă că e bolnav, altul că e infirm, celălalt că e lipsit de toate, că e înfometat, că trebuie să se lupte cu mizeria. Mai ales cei care suferă trupește n-au nici tihnă, nici răgaz: ziua fără liniște și noaptea fără somn. Există suferință atât în casele modeste, cât și în palatele mai marilor acestei lumi. Uneori nu ne dăm seama că purpura și dimia sunt un văl aruncat peste suferința omenească și că sub strălucirea lor există o teribilă egalitate în suferință.

Câte lacrimi tăinuite există în această lume! Câte suspine înnăbușite! Tu nu zărești decât aparențele lacrimilor profunde. Toți suferă aici pe pământ, suferința este pretutindeni. Tuturor li se potrivește afirmația dreptului Iov: „omul născut din femeie are puține zile de trăit și se satură de necazuri” (Iov 14, 1). Sfântul Pavel, care ne-a deslușit taina suferinței și a morții ca fiind legată de păcatul lui Adam, ne spune că prin „Adam cel Nou”, adică prin Hrstos, vine „pentru toți oamenii, îndreptarea care dă viață” (Romani 5, 18). Dar, „deși este membru al Bisericii, în care Împărăția este deja prezentă, omul rămâne supus, în corporalitatea sa actuală, condițiilor acestei lumi, urmărilor păcatului care mențin cosmosul în dezordine. De eceea, el este, în mod inevitabil, afectat de boală, de suferință și de moartea biologică, chiar dacă aceste realități primesc, prin harul lui Dumnezeu, în contextul vieții spirituale, o semnificație nouă”[3].

În contextul celor afirmate trebuie să acceptăm că ne-am născut răstigniți. Venim pe lume în plânsete, creștem în spini și murim în sfâșieri. Chiar dacă în acest veac postmodern oamenilor nu le place să li se aducă aminte de moarte, ceremoniile funerare și cimitirele fiind pe cât se poate mascate, vă fac invitația să vizităm un cimitir. Vom găsi acolo mormântul unui copil pe al cărui monument funerar scrie: „s-a născut, a plâns, a murit”. S-ar putea încrusta această inscripție pe mormântul oricărui muritor.

Ca să nu lăsăm, totuși, ca această notă de atitudine tristă și pesimistă să planeze asupra vieții noastre, vom spune că sfârșitul sfârșiturilor va fi unul îmbrăcat în lumină și bucurie. Citim în cartea Apocalipsei că, atunci când Domnul Hristos va reveni și oamenii vor învia, El „va șterge orice lacrimă din ochii lor și moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere” (Apocalipsă 2, 1, 4).

Și cei care nu sunt încercați în lumea aceasta de boli, totuși îmbătrânesc. Adună experiență de viața și înțelepciune, dar puterile trupești se împuținează. Solomon, în grai poetic, îl îndeamnă pe om să-și aducă aminte de Dumnezeu în tinerețe „înainte ca să se întunece soarele și lumina și luna și stelele și ca norii să mai vină după ploaie. Atunci este vremea când străjerii casei tremură și oamenii cei tari se încovoaie la pământ și cele ce macină nu mai lucrează, căci sunt puține la număr și privitoarele de la ferestre se întunecă. Și se închid porțile care dau spre uliță și se domolește huruitul morii și te scoli la ciripitul de dimineață și se potolesc toate cântărețele; și te temi să mai urci colina și spaimele pândesc în cale și capul se face alb ca floarea de migdal și lăcusta sprintenă se face grea și toți mugurii s-au deschis, fiindcă omul merge la locașul său de veci și bocitoarele dau târcoale pe uliță” (Ecclesiast 12, 2-9).

Pe tot parcursul vieții, care poate fi, prin darul lui Dumnezeu, fără multe suferințe sau, din contră, încercată de boli, „sănătatea nu este altceva decât un echilibru provizoriu între forțele vieții și alte forțe care i se opun, cele dintâi neavând decât o fragilă supremație”[4].

Când forțele vieții cedează, survine moartea trupească. Moartea însă, prin Hristos, devine doar un somn întru așteptarea vieții celei veșnice care urmează învierii din morți. Moartea „în Domnul” este moarte cu Hristos: „iar dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom și viețui împreună cu El, știind că Hristos, înviat din morți, nu mai moare. Moartea nu mai are stăpânire asupra Lui” (Romani 6, 8-9).

Această moarte cu Hristos este fericită, ne spune Sfântul Ioan Teologul, pentru cei ce au lucrat faptele iubirii: „Fericiți cei morți, cei ce de acum mor întru Domnul! Da, grăiește Duhul, odihnească-se de ostenelile lor, căci faptele lor vin cu ei” (Apocalipsă 14, 13).

Cu Hristos, însăși moartea trebuie gândită într-o manieră nouă: ca un eveniment de mântuire. În fața morții, taina existenței umane își atinge culmea. Căci omul nu este chinuit doar de suferințele fizice care, încet-încet, îi destramă trupul, ci și de gândul intrării în neființă. Or, printr-o inspirație dreaptă a sufletului său, respinge ideea că nu va mai fi. Sâmburele de veșnicie pe care-l poartă în el se răzvrătește împotriva morții. Toate mijloacele tehnice, oricât de utile ar fi spre a-i prelungi viața, sunt neputincioase în a-i înlătura neliniștea. Prelungirea vieții biologice nu satisface dorința după nemurire.

Învățătura Bisericii, întemeiată pe revelația divină, ne arată că omul a fost creat de Dumnezeu în perspectiva unei vieți fericite și mai presus de mizeria prezentă. Chiar moartea trupească, vremelnică, nu ar fi intervenit dacă omul nu ar fi păcătuit (Romani 5, 12). Dar, chiar dacă în Adam toți murim vremelnic, în Hristos toți avem înviere și viață: „Așadar, precum prin greșeala unuia a avenit osânda pentru toți oamenii, așa și prin îndreptarea adusă de Unul a venit, pentru toți oamenii, îndreptarea care dă viață” (Romani 5, 18).

2. Hristos, Doctorul cel Mare, aduce mângâire în suferință

Și în această viața trecătoare Domnul Hristos ne mângâie în toate suferințele noastre. El este Doctorul cel Mare. Pe bună dreptate, Sfântul Chiril al Ierusalimului, meditând la numele Domnului, zice: „În limba ebraică Iisus înseamnă mântuitor, iar în limba greacă cel care vindecă. Căci El este doctorul sufletelor și al trupurilor și tămăduitorul celor ținuți de duhuri rele. El vindecă și ochii orbilor, dar, în același timp, luminează și mințile. Este doctorul șchiopilor, dar îndreaptă și picioarele păcătoșilor spre pocăință. Spune paraliticului: să nu mai păcătuiești!;dar spune și: ia-ți patul tău și umblă! Pentru că trupul lui se paralizase din pricina păcatului sufletului, a vindecat mai întâi sufletul ca să aducă prin aceasta vindecare și trupului”[5].

Cât a fost pe pământ a tămăduit pe cei bolnavi, i-a săturat pe cei flămânzi, i-a iertat pe păcătoși și S-a făcut tuturor toate. Ne spune Evanghelia că: „a străbătut Iisus toată Galileea, învățând în sinagogile lor și propovăduind Evanghelia Împărăției și tămăduind toată boala și toată neputința în popor” (Matei 4, 23).

Dacă, în primul moment, pe cei de atunci, ca și pe noi, interesul îi ducea la El, mai apoi constatau, de fapt, că au nevoie nu atât de darurile lui, cât de El Însuși: „Flămândul își închipuie că are nevoie de pâine, dar îi este foame de Tine; însetatul crede că vrea să bea apă, dar îi este sete de Tine; bolnavul crede că vrea sănătatea, dar boala lui nu-i decât lipsa Ta”[6].

Toate acestea le-a făcut și le face din marea Sa iubire față de noi, oamenii, față de noi, oamenii păcătoși și suferinzi. Scriitorul Ion Agârbiceanu are o nuvelă intitulată „Săptămâna Patimilor”. Este vorba de un preot tânăr care a plecat în parohie cu cele mai sfinte idealuri și plin de râvnă. Dorea ca, din punct de vedere spiritual, să schimbe fața parohiei. Mare i-a fost dezamăgirea când a constatat că strădania lui nu dă rezultate. În al treilea an, în Săptămâna Patimilor, a fost cuprins de o dezamăgire totală. Începea să-i urască pe credincioșii lui care nu dădeau semne de progres duhovnicesc. Dar, la denia de joi seara, fiind într-o stare de descurajare totală, când citea Evanghelia de la Ioan, parcă un glas venit din altă lume îl întreba: „Tu ai suferit pentru păcatele oamenilor, ori Hristos?” Peste puțină vreme veni și o a doua întrebare: „Dacă Hristos îi iubește pe păcătoși, tu pentru ce-i urăști?” Și nu peste mult veni și o a treia întrebare: „A câtea oară a iertat Hristos pe păcătoși când a zis: Părinte iartă-le lor că nu știu ce fac? Numai a treia oară?” Pentru că preotul își propusese ca în trei ani să-i facă buni pe oameni și de trei ori să-i ierte. Noaptea de joi spre vineri a fost un coșmar. N-a putut dormi. S-a analizat profund pe el însuși: „dacă de doi ani îi ura pe păcătoșii satului, în noaptea asta se ura din tot sufletul pe el însuși. Și pe cât descoperea în el mai multe scăderi, pe atât ierta mai mult credincioșilor săi”. A ajuns la concluzia că „tot neamul omenesc nu-i decât un șir nesfârșit de bolnavi, și încă de aceia care niciodată nu se vindecă”. Pentru acești bolnavi a venit în lume Doctorul cel Mare și pentru ei a pătimit.

Proorocul Isaia, cu sute de ani înainte, prevăzuse acest lucru: „El a luat asupră-Și durerile noastre și cu suferințele noastre S-a împovărat. Și noi Îl socoteam pedepsit, bătut și chinuit de Dumnezeu. Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre și zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile Lui noi ne-am vindecat” (Isaia 53, 4-5). A căutat și motivația pentru care Doctorul cel Mare S-a coborât la neamul omenesc cel bolnav: „Doctorul acela îl iubește pe bolnav... Toți suntem bolnavi de o boală ce nu se vindecă de tot niciodată; toți avem un doctor care ne cercetează fără nici o plată, căci cu ce-I plătim noi? Cu păcatele noastre. Ne cercetează și ne ajută, așa păcătoși cum suntem, pentru că ne iubește”[7].

Agârbiceanu nu-i singurul autor care îl prezintă pe Doctorul cel Mare identificându-se din iubire cu tot muritorul care suferă. Vasile Voiculescu, în nuvela „Ciorbă de bolovan” îl vede pe Mântuitorul sosit într-un sat sărac, identificându-se pe rând cu „Ion al Saftei”, cu „bărbatul Kirei”, cu „păcală”, cu „feciorul boierului” și cu mulți alții. Doar Ilina, o femeie credincioasă, realiză că El este Cel din icoana împărătească a lui Hristos din biserica comunei. „Era El... îi surâdea blând din zugrăveala mohorâtă. O uimire fericită se vărsă deodată peste întreaga ființă a bietei păcătoase. Nu se înșelase: aidoma, același bărbat cu ochii mari căprui, plini de toată tristețea satului ei, același obraz firav, supt, împlinit de bărbuța castanie, aceeași frunte puternică, lată ca o temelie a capului împărătesc, împodobit de un frumos păr bogat, cu cărare la mijloc... În stânga pieptului se deschidea o cămară adâncă, aprinsă de-o lumină nemaivăzută și de o mireasmă nemaisimțită: inima Lui atotcuprinzătoare”[8].

În inima Lui atotcuprinzătoare ne cuprinde pe noi toți oamenii cu necazurile, cu suferințele și cu bolile noastre. Sfântul Ioan Teologul ne spune că „întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul cel Unul Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viață să avem. În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi și a trimis pe Fiul Său jertfă de ispășire pentru păcatele noastre” (I Ioan 4, 9-10).

El a iubit așa de mult lumea, încât pe singurul Său Fiu L-a dat ca toți cei ce cred în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. „Și această iubire, capabilă de jertfa vieții pentru cei păcătoși, îmbrățișează pe fiecare om, indiferent de rasă sau de națiune. Ea se apleacă, mai ales, asupra celor umili și împovărați, ale căror dureri le alină, ale căror dorinți le împlinește. Ei îi este milă de mulțimile ținute în benă și mizerie. Ea se apropie cu o înțelegere emoționantă de toți cei păcătoși ca să-i elibereze de robia păcatului. Căci zice Iisus: nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. El este păstorul cel bun, care aleargă și caută oaia cea pierdută și când o găsește Se bucură, o ridică pe umerii Săi și o aduce iarăși la staul”[9].

3. Creștinul, urmându-L pe Hristos, îi ajută pe cei suferinzi

Noi, creștinii, purtăm numele lui Hristos. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune imperativ: „Tu ești creștin spre a imita pe Hristos și a te supune poruncilor Lui. Privește, deci, ce a făcut acest model divin... Fă și tu asemenea după puterea ta!”[10]. Domnul Hristos ne și îndeamnă nu numai cu cuvântul, ci și cu fapta. Or, este limpede că Mântuitorul i-a ajutat pe toți bolnavii și suferinzii: „A străbătut Iisus toată Galileea învățând în sinagogile lor și propovăduind Evanghelia Împărăției și tămăduind toate boala și toată neputința în popor” (Matei 4, 23).

El nu numai că ne învață să fim blânzi și smeriți, să fim iubitori și făcători de bine, să-i ajutăm pe bolnavi, ci El Însuși este blând și smerit, plin de iubire jertfelnică și tămăduitor al bolnavilor. El ne poruncește să-L imităm: „Nu-ți fie frică auzind aceste cuvinte, zice Sfântul Ioan Gură de Aur. Teme-te mai curând de a nu deveni asemenea Lui”. Căci Hristos ne-a dat puteri pentru a-I putea urma, pentru a putea tinde spre asemănarea cu El.

„Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima” (Matei 11, 29), zice Domnul. Iar când i-a trimis pe ucenicii Săi, le-a spus: „Tămăduiți pe cei neputincioși, înviați pe cei morți, curățiți pe cei leproși, pe demoni scoateți-i; în dar ați luat, în dar să dați” (Matei 10, 8). Ucenicii au procedat așa și s-au întors bucuroși, spunându-I: „Doamne, și demonii ni se supun în numele Tău” (Luca 10, 17).

Sfântul Iacov îi îndemna pe credincioși să pună în practică învățătura Mântuitorului într-un mod care reiese din epistola sa: „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoții Bisericii și să se roage pentru El, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului. Și rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica, și de va fi făcut păcate se vor ierta lui” (Iacov 5, 14-15). De atunci și până astăzi, rugăciunile pentru bolnavi și îngrijirea lor sunt în atenția credincioșilor. Părinții duhovnicești aveau la mare evlavie îngrijirea bolnavilor pentru că această virtute era rodul dragostei. Citim în Pateric că „un frate l-a întrebat pe un bătrân oarecare, zicând: părinte, sunt doi frați, și unul dintr-înșii șade cu tăcere în chilia sa și postește cu mare înfrânare toată săptămâna și mult lucru lucrează în toate zilele. Celălalt slujește bolnavilor în bolniță cu osârdie și silință. Deci, al cărui lucru dintre aceștia doi frați este mai iubit și mai primit lui Dumnezeu? Răspuns-a bătrânul: cel ce șade cu tăcere în chilia lui și multă rugăciune face și postește șase zile, de nu are dragoste și milostenie către frați și de s-ar spânzura de nările lui, nu poate să fie asemenea celui ce slujește bolnavilor”[11].

Anul acesta a fost dedicat de către Biserica Ortodoxă Română Tainei Sfântului Maslu și îngrijirii bolnavilor tocmai ținând seama de importanța acestei lucrări. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a propus Sfântului Sinod și Sfântul Sinod a aprobat ca prin manifestările ce vor avea loc să le fie bine precizată credincioșilor această lucrare duhovnicească și filantropică de mare importanță.

În cadrul multelor simpozioane și conferințe se înscrie și simpozionul organizat de Facultatea de Teologie din Cluj-Napoca, intitulat „Diaconie și taumaturgie”. Iar evenimentul care-i dă greutate practică este inaugurarea „Centrului de îngrijiri paliative Sfântul Nectarie”. De ani de zile, de această ctitorie este preocupat Preasfințitul Vasile Someșanul.

Noi credem că toate la un loc vor fi primite cu dragoste de către Mântuitorul, iar la dreapta judecată, cei implicați vor auzi cuvintele. „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost și mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și mi-ați dat să beau; străin am fost și m-ați primit; gol am fost și m-ați îmbrăcat; bolnav am fost și m-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la mine” (Matei 25, 34-36).



[1] Molitfelnic, București, EIBMBOR, 1992, p. 211.

[2] Ibidem, p. 241.

[3] Jean-Claude Larchet, Teologia bolii, Sibiu, ed. Oastea Domnului, 2005, p. 50.

[4] Ibidem, p. 9.

[5] Sfântul Chiril al Ierusalimului, Catehezele, Izvoarele Ortodoxiei, București, EIBMBOR, 1943, p. 236.

[6] Giovanni Papini, Viața lui Hristos, p. 554.

[7] Ion Agârbiceanu, Din viața preoțească, ed. Diecesană Arad, 1916, p. 13.

[8] Vasile Voiculescu, Capul de zimbru, București, ed. Cartea Românească, 1982, p. 239.

[9] Nicolae, Mitropolitul Ardealului, Studii de Teologie Morală, Sibiu, 1969, p. 166.

[10] Apud Nicolae Mladin, op. cit., p. 173.

[11] Patericul, Pentru dragoste, Alba Iulia, ed. Episcopiei, 1990, p. 347.