--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Noiembrie 2012, nr. 11 (271), an XXIII (serie nouă)
Omiletica
--- pagina: 8

Lucrarea cuvântului lui Dumnezeu, primirea şi împlinirea lui Pilda Semănătorului (Lc 8, 5-15)
Cuvânt la Duminica a 21-a după Rusalii, ţinut în Catedrala mitropolitană din Cluj-Napoca, 14 octombrie, 2012.
de Pr. Valer Bel

„Iisus umbla prin cetăţi şi prin sate, propovăduind şi binevestind împărăţia lui Dumnezeu”

(Lc. 8,1)

În scurta lui viaţă pământească şi în mai scurta perioadă de activitate publică, Mântuitorul ne-a adus adevărul lui Dumnezeu, adevărul nostru şi al lumii. A făcut aceasta într-o smerenie desăvârşită şi apropiere supremă de oameni, arătând că adevărul adus de El este singura cale de împlinire şi desăvârşire omului, în viaţa aceasta şi apoi, mai ales, în cea a Împărăţiei lui Dumnezeu.

Mântuitorul a învăţat acest adevăr în mai multe feluri. Uneori prin cuvântări, mai scurte sau mai lungi, şi chiar destul de lungi, cum este de exemplu Predica de pe munte, sinteza propovăduirii Sale. Alteori a învăţat sub formă de rugăciuni, cum este Marea rugăciune din Evanghelia după Ioan (cap. 17), în care Şi-a exprimat dorinţa şi speranţa ca toţi creştinii să fie una, alteori a învăţat prin minuni, când voia ca cei ce-L înconjurau să tragă concluzii directe asupra puterii Lui dumnezeieşti şi asupra puterii învăţăturii Sale. Învăţa şi când răspundea la întrebări ocazionale, precum la cea pusă de femeia samarineancă: „unde trebuie să ne rugăm în muntele acesta (Garizim) sau în Ierusalim?” iar El a răspuns: „Vine ceasul, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte” (In 4, 23).

Învățătura parabolelor

Iisus a învăţat, adesea, şi prin parabole. Folosirea pildelor pentru a transmite un mesaj, pentru a învăţa pe alţii, era în obiceiul vremii şi, mai ales, în practica Orientului. Parabolele sunt foarte frecvente şi în metoda propovăduirii Mântuitorului. Din numeroasele parabole pe care le-a rostit Iisus în activitatea Sa de propovăduire, Evangheliile au consemnat 33, care mai de care mai frumoase şi mai expresive, mai sugestive. Parabola era modul cel mai pe înţeles de a se adresa ucenicilor şi ascultătorilor Săi, căci parabolele sunt istorioare sau imagini desprinse din viaţa şi experienţa zilnică a ascultătorilor, descrise cu o frumuseţe intuitivă unică. Parabolele traduc într-un limbaj uşor şi expresiv esenţa, adesea grea, a unei învăţături profunde, teoretice şi abstracte. Ele fac în felul acesta ca învăţătura respectivă să ajungă mai uşor în sufletele ascultătorilor, să fie înţeleasă mai bine şi să rodească. Învăţătura transmisă prin parabole se însuşeşte uşor, fără prea mari eforturi intelectuale şi fără a fi nevoie de o pregătire intelectuală superioară. Parabolele se ţin minte uşor şi pot fi transmise cu aceeaşi uşurinţă şi, odată cu ele, învăţătura pe care o conţin.

Rostul pildelor

Pentru a învăţa despre lucrarea cuvântului lui Dumnezeu în sufletele oamenilor, Mântuitorul Iisus Hristos a spus pilda Semănătorului, invitându-i pe ascultătorii Săi să primească cu inimă curată şi bună, cu sufletele deschise şi receptive învăţătura Lui şi să se străduiască, cu răbdare, hărnicie şi perseverenţă să o facă să rodească în faptele vieţii. Sfârşind parabola, ucenicii au întrebat: „De ce le vorbeşti în parabole?” Iisus, ca de obicei, dă un răspuns surprinzător: „Pentru că vouă vi s-a dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei cerurilor, dar acelora nu li s-a dat” (Mt 13, 11). Cine vor fi fost ceilalţi? Şi de ce lor nu le era dat să înţeleagă? Nu voia, oare, Domnul ca toţi ascultătorii să înţeleagă cuvintele Lui? Bineînţeles că dorea. Însă nu toţi voiau să vadă în El pe Fiul lui Dumnezeu. Evanghelia ne atrage atenţia că veneau unii să-L asculte cu viclenie, nu spre a crede, ci spre a-L prinde în cuvânt şi a-L judeca. Aceştia erau, mai ales, cărturarii şi fariseii, dar şi toţi cei care atunci şi peste timpuri nu ascultă cu sinceritate şi cu dispoziţia de a crede cuvântul Lui. Iată de ce „acelora” nu le era dat să cunoască tainele Împărăţiei lui Dumnezeu. Dimpotrivă, cei ce-L ascultau şi-L ascultă cu credinţă pot înţelege mesajul transmis prin parabolă. Aici Mântuitorul mai adaugă una dintre cele mai paradoxale sentinţe, care-i pune în încurcătură pe mulţi cititori superficiali ai Scripturii. Este un fel de concluzie la ceea ce a spus mai înainte: „Căci celui ce are i se va da şi-i va prisosi, dar de la cel ce nu are se va lua şi ceea ce are” (Mt 13, 14). Adică, ucenicului şi celui dispus să audă adevărul i se va da plus de învăţătură şi de înţelegere, i se va înmulţi cunoştinţa şi credinţa, iar celui ce are puţin, pentru că îl abordează pe Iisus şi Evanghelia Lui cu viclenie, cu puţină lumină şi înţelegere, va pierde şi ceea ce are. Pentru că cei dintâi, ucenicii, vor să se lumineze, ei îşi adaugă lumină, ceilalţi, însă, ispititorii, nevoind să se lumineze, pierd şi ceea ce ştiu. Şi, de aceea „văzând nu văd şi auzind nu aud, nici nu înţeleg” (Mt 13, 13).

Explicarea parabolei

La rugămintea ucenicilor, Iisus explică parabola. Semănătorul este Dumnezeu, în concret, Mântuitorul Însuşi, Fiul lui Dumnezeu făcut om şi venit prin aceasta în maximă apropiere de noi pentru a ni-L aduce pe Dumnezeu şi Împărăţia Lui, descoperind-o prin cuvânt şi prin faptă.

Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu, care, propovăduit fiind, lucrează în sufletele oamenilor care-l primesc şi-i conduce spre Împărăţia lui Dumnezeu, iar ogorul sau solul de diferite feluri, în care cade sămânţa semănată, sunt sufletele oamenilor care aud cuvântul lui Dumnezeu dar au atitudini diferite faţă de acesta. Împărăţia lui Dumnezeu este şi rămâne în taina Lui. Ea era ascunsă, dar acum ea se revelează prin Iisus Hristos. Numai cine recunoaşte pe Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, Revelatorul care aduce Împărăţia lui Dumnezeu, o face acum accesibilă oamenilor iar la sfârşitul timpului o va aduce în mod deplin, numai acela înţelege parabolele Mântuitorului cu adevărat.

Pământul bătătorit de lângă drum, în care a căzut sămânţa dar a fost călcată cu picioarele sau a fost mâncată de păsări, îi reprezintă pe oamenii indiferenţi faţă de cuvântul lui Dumnezeu, pe cei care nu-şi pun în mod serios problema sensului vieţii lor şi, prin urmare, rămân insensibili la adevărul lui Dumnezeu, la cele sfinte şi la cele duhovniceşti. De auzit aud şi ei, dar din cauza opacităţii şi indiferentismului lor, cuvântul lui Dumnezeu este repede furat de diavolii ateismului, ai nepăsării şi ai ne-simţirii, ai dispreţului de cele sfinte. Mai mult, aceştia se laudă că sunt liber-cugetători, în fapt nefiind nici liberi, nici cugetători, ci robi ai intereselor mărunte şi ai patimilor de multe feluri. În sufletele acestor oameni, vremelnicia îşi vântură interesele ei mărunte şi ispitele, ca nişte păsări răpitoare, fură gândurile bune şi meditarea la cele spirituale din mintea lor. Mai rău ,lipsiţi de reperele adevărate ale vieţii lor, în locul adevărului ei se complac în minciună, în locul dreptăţii persistă în nedreptate, în locul milei caută asuprirea sau răzbunarea, în locul iubirii şi comuniunii caută cearta şi dezbinarea .

Pământul pietros reprezintă pe cei cu fire impresionabilă, bună şi primitoare a adevărului lui Dumnezeu, dar fără statornicie şi fără hotărâre. La asemenea oameni este mai mult sentiment decât voinţă. Dacă ascultă Evanghelia, ascultă o cuvântare bună, citesc Sfânta Scriptură sau o carte creştină, ei primesc adevărul, dar n-au tăria să se hotărască să şi-l asume ca îndrumător al vieţii lor . De aceea ei renunţă uşor la el, îl pierd repede, fie din cauza nepăsării şi a superficialităţii, fie din cauza lipsei lor de hotărâre de a-l urma. Asemenea oameni sunt doar ,,creştini de zile bune”. Când vine însă vremea eforturilor, a încercărilor, a faptelor creştineşti sau când îi atrag ispitele vieţii, ei nu mai sunt în stare să-l urmeze. Mai nou, unii se lasă de credinţa părintească şi îmbrăţişează filosofii ,,moderne” sau curente ezoterice, îşi asumă modele de viaţă şi de comportare, considerate a fi la modă, deşi acestea nu sunt în concordanţă cu credinţa creştină .

Cu pământul plin de spini se aseamănă oamenii care primesc adevărul creştin cu bucurie ,chiar doresc să fie creştini buni şi consideraţi astfel. Ei ţin însă mai mult la bogăţiile şi onorurile acestei lumi decât la adevărul şi iubirea lui Hristos. Afacerile, interesele materiale trecătoare, ambiţiile, preocupările vremelnice de tot felul sunt tot atâţia spini care-i împiedică să ducă o viaţă creştină autentică, să fie cu adevărat credincioşi şi să-şi trăiască credinţa în relaţie cu Dumnezeu şi cu semenii lor. O mare categorie de oameni se aseamănă, din păcate, cu pământul plin de spini. Aceştia pretind că sunt credincioşi dar poartă credinţa în suflet, nu şi-o manifestă şi de aceea nici nu merg la biserică, mai ales că, fiind foarte ocupaţi, nici nu au timp. Altfel spus, ei sunt credincioşi dar la biserică nu merg, Biblia n-o citesc, rugăciuni făceau când erau copii dar acum nu obişnuiesc, de cele sufleteşti urmează să se ocupe mai târziu, poate la bătrâneţe, când vor avea mai mult timp, acum au foarte multe pe cap. Dar în cap?

Pământul cel bun

Cu toate acestea,sunt mulţi care, asemănându-se cu pământul cel bun din parabolă, primesc cuvântul lui Dumnezeu cu inimă curată şi bună, chiar în aceste vremuri când totul pare îndepărtat de Dumnezeu, şi duc o viaţă creştină aleasă, trăind în mediul iubirii dumnezeieşti. Nici ei nu sunt lipsiţi de greutăţi, ispite, căderi câteodată, având responsabilităţi importante şi un serviciu solicitant, dar ştiu că toate pot fi depăşite cu credinţă, dragoste şi nădejde, prin răbdare, muncă şi perseverenţă. Astfel de creştini îşi îndeplinesc datoriile de familie şi de serviciu cu multă seriozitate, dar au timp şi să participe cu bucurie şi mult folos duhovnicesc la slujbele Bisericii, să citească Sfânta Scriptură şi alte cărţi de credinţă şi spiritualitate creştină ortodoxă, au un program personal de rugăciune, primesc iertarea păcatelor în Taina mărturisirii, se împărtăşesc cu Trupul şi Sângele Domnului, neuitând să facă bine în jurul lor, atât cât le stă în putere. Sunt creştinii care, acordând grijilor vieţii şi celor materiale atenţia cuvenită, caută, mai presus de toate şi prin toate, comuniunea cu Dumnezeu, care le luminează viaţa şi-i dă adevăratul sens, ajutându-i şi în rezolvarea problemelor vieţii.

Semănătorul, Hristos cel răstignit, înviat şi înălţat este prezent în cuvântul Său, nu ca un simplu mesaj care aminteşte de evenimente trecute, ci ca Unul care lucrează şi interpelează pe oameni. Cuvântul Evangheliei transmis şi predicat este purtător de har. Duhul Sfânt lucrează prin acesta în sufletele celor ce-l ascultă, îl primesc şi-l împlinesc, aşa cum a lucrat în sufletele celor ce au ascultat predica Apostolului Petru în ziua Cincizecimii: ,,iar ei auzind acestea, au fost pătrunşi la inimă”(FA 2, 37). În cuvântul propovăduirii Evangheliei, Iisus Hristos nu este numai Cel propovăduit de trimişii Săi, ci este Cel ce Se propovăduieşte pe Sine mereu nou, arătând tot ce a făcut Dumnezeu pentru mântuirea noastră, ce face în prezent şi ce pregăteşte ca realitate ultimă pentru noi:,,cine vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă” (Lc 10, 16). Prin cuvântul Său, Hristos Domnul lucrează în suflete şi aşteaptă răspunsul credinţei noastre. De aceea, în parabolă nu este în discuţie nici semănătorul, nici arta semănatului ci pământul, sufletele oamenilor. Semănătorul seamănă mereu, atunci, şi azi, şi-n veci. Rămâne la decizia noastră liberă dacă primim cuvântul ş-l împlinim şi mergem astfel pe calea împlinirii şi desăvârşirii noastre, pe calea Împărăţiei lui Dumnezeu, sau rămânem indiferenţi şi departe de Împărăţie, cu multele noastre preocupări, ispite şi patimi.

Lucrarea seminței astăzi

Trăim în epoca informatizării. Omul zilelor noastre este încercat de o mare ispită. O mulţime copleşitoare de informaţii şi cele mai diverse oferte posibile ne asaltează ca să ne răpească timpul şi să ne umple mintea şi sufletul. Este imperios necesară o selectare a lor. Să preluăm numai ceea ce ne este cu adevărat necesar şi folositor şi să ,,căutăm mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate celelalte ni se vor adăuga” (Mt 6, 33). Împărăţia lui Dumnezeu începe aici şi acum pentru cei care ascultă, primesc şi împlinesc cuvântul Evangheliei: ,,Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel Care M-a trimis, are viaţă veşnică” (In 5, 24). De aceea, nu trebuie să amânăm pregătirea noastră pentru intrarea în Împărăţie, ci să ne pregătim sufletul pentru primirea cuvântului lui Dumnezeu şi, cu răbdare şi stăruinţă, să-l facem să rodească în viaţa noastră. Pentru aceasta este nevoie de meditare continuă asupra sensului vieţii noastre. Tradiţia creştină a păstrat o sentinţă a părinţilor duhovniceşti: ,Cine vrea să se mântuiască cu întrebarea să călătorească”. Apoi să ne găsim poteca noastră proprie pe calea Împărăţiei şi să respingem toate ispitele care ne-ar putea abate de la ea. Să ne străduim în împlinirea poruncilor, căci, aşa cum spune Marcu Ascetul, ,,Hristos este ascuns în poruncile Sale şi cei care le împlinesc Îl găsesc pe măsura împlinirii lor”. Şi ,,fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc”. Ce bine ar fi să putem spune cu sfântul Apostol Pavel: ,,Şi viaţa mea de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine” (Gal 2, 20).