'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

S-a vorbit mult despre conceptul de înstrăinare sau de alienare, în special în legătură cu filosofia marxistă. Pretențiile discursului marxist sunt mai mult decât punerea unui diagnostic: odată stabilită definiția înstrăinării muncitorului, nevoia unei soluții devine atât de urgentă, încât marxismul consideră că trebuie impusă cu forța. Omul se înstrăinează de adevărata sa natură prin muncă, spune Marx, dar faptul acesta va dispărea de la sine odată cu evoluția societății și abolirea capitalismului. Violența revoluționară apare în acest punct al necesității abolirii capitalismului și e justificată de faptul că „evoluția” către comunism trebuie forțată să vină, pentru că e pe cât de științifică, pe atât de logică, de vreme ce materialismul dialectic și istoric o explică atât de convingător. Nu este locul aici pentru detalii și pentru critica acestei teorii. Am dorit doar să subliniem caracterul alienat al omului și să ne întrebăm dacă acesta nu e cumva o trăsătură definitorie, care depășește cu mult raporturile muncitorului cu capitalul, cu munca sa, cu propria-i natură și cu ceilalți, cum consideră Marx. Este omul, așadar, un animal rațional înstrăinat?

Dacă răspunsul este afirmativ, atunci trebuie acceptată existența unui acasă către care omul ar trebui să se îndrepte. În măsura în care îl definește pe om fie și parțial, înstrăinarea ar trebui deci să apară sub forma căutării continue a unui acasă. Dar oare nu-i atitudinea creatoare a omului tocmai așa ceva? Nu-și clădește omul arhitecturi fascinante prin orașele sale și prin creațiile sale culturale, pentru a locui în ele? Dacă s-ar opri din a crea, am putea conchide că ieșirea din înstrăinare a avut loc, că civilizația și cultura i-au fost omului suficiente. Dar locuirea sa nu-i convingătoare nici măcar pentru el însuși, în măsura în care fractura interioară a înstrăinării de sine rămâne în lucru. E ca și cum creativitatea umană și continua căutare a sensului ar face casă comună cu stările angoasante: chiar și în trândăvie și nonsens, chiar în acedie adâncă – adică atunci când refuză ori e incapabil să-și mai construiască în mod cultural și civilizatoriu ieșirea din înstrăinare – omul nu-și poate șterge sentimentul inadecvării la lume, care dezvăluie astfel alienarea sa insolubilă.

Credința creștină clarifică în acest punct lucrurile: fiind creat după chipul lui Dumnezeu, omul se străduiește să ajungă la asemănarea cu El prin practicarea virtuților și printr-o viață ce tânjește după sfințenie. Înstrăinarea sa e justificată de căderea din rai, cădere a cărei putere explicativă rămâne deplină, chiar și pentru cei mai puțin credincioși (precum Cioran, de exemplu, care credea în forța explicativă a păcatului originar). De aceea, înstrăinarea nu dispare cu adevărat niciodată, iar în modul lui cel mai propriu, omul va trăi cu această fractură a înstrăinării în el însuși, cât timp se va afla sub cer. Cu toate acestea, chiar atunci când omul crede și știe despre alienarea sa, dorința de a o depăși nu dispare: aici își găsesc locul toate promisiunile de fericire mundane sau extramundane pe care le-a cunoscut și le va cunoaște istoria. Credința are avantajul de a descrie acest acasă în termenii și sensurile oferite de Revelația biblică: sfințenia este adevărata natură, de aceea înaintarea pe calea ei nu poate fi decât o anihilare a înstrăinării, o regăsire de sine deodată cu regăsirea lui Dumnezeu.

Numai că această ieșire creștină din înstrăinare, pentru realizarea „omului nou” paulin, presupune o continuă luptă cu ceea ce deja suntem, cu patimile și dependențele noastre, cu alte cuvinte presupune asumarea suferinței. Cine nu știe însă că suferința și înstrăinarea sunt una? Nu găsim aici un paradox deplin? Ieșirea din înstrăinare prin viețuirea creștină nu înseamnă oare asumarea înstrăinării ca suferință? E punctul în care ar trebui să-l ascultăm pe Sf. Siluan Athonitul: „Ține-ți mintea în iad, și nu deznădăjdui!”. Prin suferință, înstrăinarea rămâne, doar că, în momentele de grație, e copleșită de harul lui Dumnezeu. Suferința locuiește cu noi în orice acasă. Suntem ceea ce suntem și vom fi ceea ce nădăjduim să fim, prin credință și dragoste, dar, atâta timp cât rămânem în această lume, viața noastră va fi înfruntată de stranietatea suferinței: chiar pe drumul ascetic al îndumnezeirii – sau poate mai ales aici! – va trebui să-i tolerăm existența. Nu, Marx nu avea dreptate: înstrăinarea nu va dispărea odată cu vreo nouă societate, fie ea și imposibila societate comunistă, ci va rămâne aici, în noi, chiar când ne credem și ne vrem acasă. Acesta este paradoxul pe care trebuie să-l înfruntăm în viețuirea creștină cu toată luciditatea, nădăjduind în același timp ca harul lui Dumnezeu să ivească din când în când, printre faliile înstrăinării noastre, lumina adevăratului acasă.