--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Iunie 2013, nr. 6 (278), an XXIV (serie nouă)
Evocare
--- pagina: 5

Mărturia de credinţă a unui cântăreţ de operă

de Mircea Gelu Buta
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Oamenii încearcă să-şi exprime credinţa în diverse forme şi locuri. Unii o descoperă în suferinţă, alţii în pietate şi smerenie, iar alţii, ce-i drept puţini, o întrevăd în starea de voioşie, urmând sfatul Mântuitorului care ne spune: „Bucuraţi-vă!”

În Jurnalul fericirii, părintele Nicolae de la Rohia îi îndeamnă pe credincioşi să caute „isihia”, adică fericirea, pretutindeni, nu numai la Sfântul Munte. Probabil că la acest lucru s-a gândit şi maestrul Constantin Pavel când, în toamna anului 1926, regiza pe scena Operei Naţionale Române din Cluj spectacolul „Le jongleur de Notre Dame”, transpunerea scenică a unei binecunoscute nuvele a lui Anatole France, inspirate din Pateric.

Măscăriciul, admirabil interpretat de Constantin Pavel, face ce ştie mai bine şi ce poate, în faţa icoanei Maicii Domnului cu Pruncul, aducându-şi prinosul pe singurul drum ce-i stă deschis, cel al giumbuşlucurilor, adică saltimbancul nu voia să ofere alt cult Fecioarei decât dansul său în faţa icoanei, exprimându-şi astfel iubirea-i plină de viaţă.

Priorul, ascuns după un stâlp, priveşte îngrozit spectacolul, însă, spre surprinderea tuturor, Pruncul începe să râdă şi să bată din palme, iar Maica Sa şterge cu marama ei sudoarea sfintei nevoi de pe faţa saltimbancului[1].

Cu siguranţă că maestrul Constantin Pavel a dorit să exprime public că cei care consideră că opera este o blasfemie, fac parte din familia acelui oficiant ignorant, înrobit al regulamentelor. Montarea scenică a lui Constantin Pavel, „făcută cu mult simţ… în favoarea construirii Catedralei Ortodoxe Române din Cluj”[2], probabil că era dorită de acesta ca o ofrandă adusă lui Dumnezeu, care a fost extrem de generos cu el. S-a străduit şi a reuşit astfel să realizeze… „un impresionant joc de scenă, redând cu măiestrie simţirea zbuciumatului jongler”[3]. Punctul culminant a fost atins în actul III, în care splendida arătare a Sfintei Fecioare a reuşit să uimească publicul[4].

De fapt întreaga orchestră dirijată de Jan Bobescu a cântat „cu multă virtuozitate”[5], iar la reuşita premierei au contribuit scenograful Walter Widmann şi maestrul de cor Herman Klee[6].

În ciuda străduinţelor „sala nu a fost plină cum ar fi trebuit. Nici nu ne mirăm de altfel, căci nu mulţi şi-au putut permite luxul de a fi prezenţi, pe lângă preţurile colosale ce au fost fixate pentru această premieră dată în favorul clădirii Catedralei Ortodoxe Române din Cluj. Poate chiar şi acest fapt a reţinut pe mulţi dintre amatorii de naţionalitate străină să meargă la această premieră ştiind scopul reprezentaţii care sperăm ca în viitor să aibă un public numeros, însă cu preţurile obicinuite ale reprezentaţiilor operei”[7].

Acesta a fost ultimul rol pe care Constantin Pavel l-a interpretat în calitate de tenor. Cariera sa interpretativă, începută cu Radames şi încheiată cu jonglerul, reprezintă, desigur, evoluţia spiritului şi caracterului său atât de profund care, cum singur mărturisea trăiam rolul din momentul ce-i îmbrăcam costumul şi-mi puneam grima acestui rol. Simţeam absolut figura şi sufletul eroului întrupat...”[8].

Admis fiind că o personalitate de excepţie are dreptul să manifeste un caracter tot atât de neobişnuit, putem spune de la bun început că un artist dăruit atât exclusiv muncii sale, punând o atât de lucidă intensitate în interpretarea muzicală şi dramatică, reuşind de altfel să ridice prin prezenţa lui prestigiul unui spectacol, reprezintă în ochii publicului un ideal. Deşi din păcate, aşa cum s-a exprimat cu nostalgie Constantin Pavel, „...prezentarea artei noastre este efemeră şi dureză cât un specatacol...”, îmi place să cred că Dumnezeu a făcut o excepţie cu acest mare tenor şi regizor român de operă, care a ştiut, prin tendinţa spre perfecţiune a artei sale, să devină un binefăcător al oamenilor, redându-le acestora fericirea.



[1] N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991, pp. 176-177.

[2] Clujul Românesc, III, 49, 6 dec., 1925, p. 2.

[3] BB „Jongleurul de la Notre-Dame”, de Jules Massenet, în Societatea de mâine III, 50, 13 dec. 1925, p. 873.

[4] Clujul Românesc III, op. cit., p. 2.

[5] Opera Română, „Jongleurul de la Notre-Dame” miracol în 3 acte de Jules Massenet, în Patria, VIII, 264, 4 dec. 1925, p. 2.

[6] Ibidem.

[7]Prima premieră a Operei Române”, în Clujul românesc, ziar independent, Cluj, 6 dec. 1925, nr. 49.

[8] Susana Coman Bosica, Înființarea Operei Naționale din Cluj 1919, Ed. Cartea Casei de Știință, Cluj-Napoca, 1999, p. 143.


'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>