--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Iunie 2013, nr. 6 (278), an XXIV (serie nouă)
Patristica
--- pagina: 8

1700 de ani de la promulgarea Edictului de la Milano

de Pr. Lucian Greabu

Omagierea Sfinţilor Împăraţi întocmai cu Apostolii, Constantin şi mama sa Elena, are loc în acest an, când se împlinesc 1700 de ani de la Edictul de la Milan, prin care se legifera libertatea religioasă a creştinismului, încetând astfel persecuţiile împotriva creştinilor, derulate pe o perioadă de aproape trei secole. Împăratul Constantin cel Mare este una din personalităţile marcante care au trăit de-a lungul timpului, fiind primul care a dat, prin Decretul de la Milan din 313, deplina libertate de manifestare a cultului creştin, care devine „religio licita”, adică religie oficială pe întreg cuprinsul Imperiului roman[1].

Creştinii au fost întotdeauna obiectul unor discriminări locale în imperiu însă împăraţii mai timpurii au avut o atitudine mai rezervată în privinţa acestora, motiv pentru care nu au emis legi împotriva lor. Această stare de lucruri s-a perpetuat până prin anul 250 când, sub conducerea lui Deciu şi Valerian s-au emis legi contra creştinilor, prin care li se cerea să aducă sacrificii zeilor, sub ameninţarea cu închisoarea, iar dacă nu cedau li se aplica pedeapsa cu moartea. După ascensiunea la putere a lui Gallienus în anul 260, aceste legi au fost suspendate, însă, după venirea la conducerea imperiului a lui Diocleţian, în anul 284 reîncep persecuţiile. Nu imediat; intransigenţa lui faţă de creştini s-a manifestat progresiv. La început a făcut o epurare a lor din armată, creştini adunând în jurul său mai mulţi adversari ai creştinismului. În anul 303, la 24 februarie declanşează o persecuţie generală, preferinţa lui pentru un guvern activist, combinată cu imaginea de sine ca restaurator al gloriei trecutului roman, a dus la cea mai sângeroasă persecuţie din istoria imperiului[2]. Înaintea lui Constantin, Galeriu, grav bolnav, dă în anul 311 un Decret prin care permite „să existe din nou creştini şi să ţină adunările lor”, însă după moartea sa decretul s-a aplicat parţial. Edictul de la Milan are o importanţă epocală pentru creştinism deoarece acesta devine din religie persecutată, nu numai una permisă, ci chiar favorizată, lucru scos în evidenţă în mod clar de legile date de împăratul Constantin, încredinţat că în biruinţa lui a fost ajutat de Dumnezeul creştinilor[3].

Urmările edictului de la Milan

Constantin cel Mare împreună cu Licinius au organizat în luna februarie 313 o conferinţă la Mediolanum, când a fost emis Edictul de toleranţă pentru creştinism. Textul acestui „edictum” s-a pierdut, însă conţinutul lui este cunoscut din unele ordonanţe de aplicare („mandata”) ale lui Licinius, care au fost reproduse de către istoricii Eusebiu de Cezareea şi Lactanţiu. Nu trebuie să ne închipuim că la Mediolanum s-a realizat un concordat între tron şi Biserică, ci acest edict punea pe picior de egalitate toate religiile, proclamând o largă libertate de credinţă şi odată cu acest moment balanţa se va apleca fără îndoială tot mai mult în favoarea creştinismului[4].

După Edictul din 313, împăratul Constantin începe marile reforme pe întreg teritoriul imperiului, reforme care îl vor califica drept un refondator al civilizaţiei romane, dintre care ne interesează în mod evident cele religioase. Astfel, imediat după 313, împăratul scuteşte pe clericii creştini de obligaţia costisitoare a funcţiilor municipale, scuteşte Biserica de dări, drept de care nu se bucurau templele păgâne şi îi înapoiază bunurile care i-au fost confiscate în timpul domniilor împăraţilor precedenţi nefavorabili creştinismului[5].

Printr-o lege din 316 permitea eliberarea sclavilor în biserică. Începând cu anul 317, în funcţiile înalte sunt admişi şi creştini, iar tot în acelaşi an a început să bată primele monede cu monogramul creştin. O altă lege, promulgată în 318, dispunea ca, dacă una din părţile implicate într-un anumit litigiu dorea să decline competenţa justiţiei civile, putea solicita competenţa episcopului de care depindea[6].

În anul 321 duminica este decretată ca zi nelucrătoare în întreg imperiul. Cultul împăratului a pierdut sensul religios, păstrând mai mult semnificaţia politică, acesta fiind un exponent al puterii imperiale. O mare amploare au luat pelerinajele la locurile sfinte. Mama împăratului, Elena, a descoperit la Ierusalim Sfânta Cruce pe care a fost răstignit Mântuitorul Iisus Hristos. Voinţa lui Constantin cel Mare de a susţine creştinismul s-a văzut şi în voinţa sa de a părăsi Roma păgână, întemeind o nouă reşedinţă imperială, Constantinopolul, lucru care a avut consecinţe importante în istoria Imperiului roman precum şi a Bisericii până în 29 mai 1453, când marea citadelă a creştinismului a căzut sub turci[7]. Râvna sa deosebită pentru menţinerea unităţii credinţei creştine s-a văzut de asemenea şi atunci când s-a răspândit erezia lui Arie, care nega dumnezeirea Fiului, convocând primul Sinod ecumenic din istorie în anul 325, în oraşul Niceea, la care el însuşi a fost de faţă[8].

A fost necesar Edictul de la Mediolanum?

Prin politica sa, raportată la relaţia statului cu Biserica, împăratul Constantin cel Mare rămâne un mare binefăcător prin înlesnirile pe care le-a făcut creştinilor, toate acestea având un caracter profund umanist: abolirea sclaviei, dreptul la odihnă, drepturile familiei şi copilului, iar prin Edictul din 313 încetarea persecuţiilor care au avut loc până la vremea respectivă, libertatea religioasă a creştinismului, de aceea pe bună dreptate Biserica îi numeşte „întocmai cu Apostolii” împreună cu mama sa. Măsurile acestui document au devenit substratul pe care s-au formulat legile ulterioare referitoare la stabilirea echităţii sociale în imperiu şi care stau la baza societăţii moderne de astăzi.



[1] Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria bisericească universală, EIBMBOR, Bucureşti, 2004, p. 107.

[2] Paul Lamerle, Histoire de Byzance, Presses Universitaires de France, Paris, 1943, pp. 11-20 (trad. în limba română la Editura Teora, Bucureşti, 1998).

[3] Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, op. cit., p. 108.

[4] Dumitru Tudor, Figuri de împăraţi romani, Ed. ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1975, vol. III, pp. 75-76.

[5] Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, op. cit., p. 109.

[6] Ion Barnea, Octavian Iliescu, Constantin cel Mare, Bucureşti, 1982, p. 42.

[7] Pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, op. cit.,pp. 109-110.

[8] Proloagele. Vieţile sfinţilor şi cuvinte de învăţătură pe luna mai, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, p. 68.