--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Iunie 2013, nr. 6 (278), an XXIV (serie nouă)
Filocalia - supliment
--- pagina: 13

Copiii, bomboanele şi scara de salvare
Editorial
de Gabriela Bulgaru
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Cred că ziua de 1 Iunie aduce în mintea fiecărui om chipul vesel şi frumos al unui copil, în chenare de efect, vehiculând mesaje care antrenează conştiinţa, maternitatea, compasiunea, protestul în numele binelui. Sau poate unii încearcă nostalgic un sentiment de regret că nu mai sunt copii, ci, din contră, au schimbat câteva decenii. Sau poate alţii, părinţi fiind, reuşesc să-şi ia concediu o zi pentru a-şi petrece timpul cu copilul lor: nu două, ci douăsprezece ore. Oricum ar fi, parcă nimic nu ne umanizează mai mult decât inocenţa, veselia, zâmbetul unui copil.

Mergeam cu troleibuzul acum câteva săptămâni şi la o staţie oarecare, zbughind-o înaintea mamei pe scări, a urcat o fetiţa de vreo 3-4 ani. S-a aşezat pe scaunul etajat din spatele meu. Nu m-am întors spre ea, dar îi prinsesem în treacăt privirea voioasă. După nici un minut, o aud exclamând cu o voce suficient de tare şi de cristalină încât să antreneze privirile tuturor călătorilor: „uite, mamă, bomboana!”. Şi am înţeles de la ceilalţi călători că fetiţa arătase cu degetul spre părul meu şi era mai să sară de pe scaun ca să intre în posesia „bomboanei”. Aveam părul lung, prins în coadă cu un elastic negru şi subţire, care avea legată o sferă mică şi galbenă, nu mai mare decât o cireaşă. Acea mică sferă devenise, în ochii unui copil, o bomboană. Însă mama i-a explicat că acea bomboană nu este comestibilă, în timp ce eu mă găseam, uimită şi înveselită, în imposibilitatea vreunei replici.

Oare ce iubeşte Dumnezeu la copii? De ce ne îndeamnă „ să ne întoarcem ca aceştia mai mici ai Lui”? Să fie mintea, capacitatea lor intelectuală şi de percepţie? Dar ei nu au discernământul matur. Să fie capacitatea lor de memorie? Nu cred, din moment ce Dumnezeu nu a pus accentul pe amintiri, pe amintirea ca scoaterea în evidenţă a faptelor bune sau a celor rele. Ci Dumnezeu iubeşte mai degrabă felul lor de a fi inocent, curat, naiv. Copiii nu ţin minte răul; ei nu le ţin minte nici pe cele rele, nici pe cele bune. Căci şi după ce îi cerţi, ei vin la tine ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat; vin la tine, te îmbrăţişează şi vor să fie ridicaţi în braţe. Ei trăiesc totul pe moment, trăiesc fiecare clipă ca pe ceva nou, inedit; fiecare mică sferă colorată se poate transforma într-o bomboană şi nu se supără dacă le arăţi şi le explici că nu se poate mânca: e tot o descoperire! Poate rămân cu ideea că există bomboane prea tari ca să fie mâncate, dar care se pot prinde în păr; fără îndoială că această idee se va transforma ulterior într-o metaforă dragă a copilăriei. Şi poate că tocmai inocenţa şi curăţia specifice copiilor, asumate conştient, deplin, în ascultarea poruncilor lui Dumnezeu, în urmarea voii Sale cu noi aşa cum ne este ea descoperită, sunt scara de salvare din orice adânc care ameninţă, din orice tristeţe, indecizie, dezorientare.


'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>