'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Teologia vorbește foarte adesea despre viață (uneori cu majusculă, alteori fără). Nu prea se avântă însă să o definească. De altfel, nici nu ține de specificul teologiei răsăritene să sistematizeze și să definească. Așa ceva a făcut scolastica, cea care s-a insinuat fără să ne dăm seama și în manualele de teologie academică ortodoxă, modificând și restructurând chipul teologiei. Dar nu scolastica este tema acestui text, ci viața, sau mai degrabă viața veșnică ori nemurirea. Nu cea cu majusculă, ci viața veșnică ce ne este accesibilă nouă, muritorilor, sub forma a trei surogate.

Fiindcă nu avem definiții consacrate ale vieții decât în biologie, nu vom căuta nici noi să venim cu o frază teologică potrivită. Merită însă să ne amintim de observația Fericitului Augustin privind timpul: „Dacă nimeni nu mă întreabă, știu, iar dacă aș vrea să explic cuiva care mă întreabă, nu știu”^[1]. Aceași raportare, lipsită de contur, o avem și în fața vieții. O simțim fiecare în lăuntrul nostru, fără să putem foarte bine conceptualiza ceea ce trăim. Și poate că nici nu e nevoie. Cert este că promisiunea vieții veșnice se află în centrul mesajului evanghelic al Mântuitorului Hristos. Iar făgăduința aceasta vine să întâmpine una dintre cele mai adânci nevoi ale noastre, nevoia de a trăi veșnic. Părinții Bisericii mai vechi și mai noi au observat cât de străină este moartea în lumea lui Dumnezeu: un intrus care o mănâncă asemenea unui cancer.

Pentru cei care nu au „soluția mistică a credinței”, în viața veșnică spaima morții este la fel de prezentă, conștient sau nu. Iar mijloacele prin care putem evita moartea nu sunt prea multe. Totuși, există câteva care ne oferă iluzia prelungirii vieții. Cea dintâi, cea mai la îndemână, și de la un punct încolo cea mai costisitoare este iluzia medicală. Într-o viziune mecanicistă boala este nimic altceva decât o defecțiune care poate fi reparată și în felul acesta se poate evita moartea. Dacă nu noi, nu acum, generațiile viitoare. Medicina, știința, tehnica promit undeva, chiar nespus, viața veșnică. Și pentru că avem nevoie de o astfel de viață, ne livrăm cu pasiune celei dintâi iluzii.

Al doilea mod în care vrem să ne prelungim viața este și el la îndemână. Câtă vreme în lume ne trăiesc copiii, urmașii, noi încă nu am murit de tot. Trăim prin ei și în amintirea lor. Un timp cel puțin. Și viața noastră s-a mai lungit, prin ceilalți, care ne continuă în lume asemenea unor tentacule.

Al treilea mod de a evita moartea este derivat din al doilea. Dacă nu continuăm să existăm prin copiii noștri biologici, o putem face foarte bine prin ucenici, învățăcei și, în general, prin cei pe care îi formăm de pe piedestalul de maestru. Și ei poti fi niște tentacule străvezii, care să ne ducă mai departe gândurile, ideile și în definitiv pe noi.

Al patrulea mod este apropiat de cel anterior, dar nu presupune relația umană directă. Opera, culturală sau de alt tip, este un strigăt după veșnicie disimulat. E o manieră mai rafinată de nu fi uitat, adică de a nu muri de tot.

Trecând în revistă foarte scurt mijloacele prin care omul încearcă să depășească moartea sau măcar să o îndepărteze cât mai mult posibil, nu disprețuiesc vreunul din aceste demersuri. Fiecare are legitimitatea lui și este cât se poate de onorant. Fuga după viață și după nemurire pune lumea în mișcare și o face să reziste. E însă necesar să ne aducem aminte că micile noastre jonglerii nu fac decât să accentueze că suntem chemați către veșnicie, iar moartea este fundamental străină nouă și creației lui Dumnezeu. Când luăm medicamente, când avem copii și-i îngrijim, când educăm, când scriem, nu facem decât să strigăm că ne e frică de moarte și vrem să trăim veșnic. Iar această frică de moarte, odată înțeleasă, asumată, poate pune un bun început vieții duhovnicești, cea care ne așează într-o relație nesfârșită cu Dumnezeul cel Viu, unica sursă a vieții.

---

^[1] Augustin, Confesiuni, cartea XI, XIV (trad. rom. Nicolae Barbu, E.I.B.M.B.O.R 1985, p. 250)