'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Acest răspuns însoțește invocarea: „Pe Preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea și pururea Fecioara Maria, cu toți sfinții să o pomenim. Pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Pentru prima dată, unitatea acestei cereri, așa cum apare în textul grec, a fost despărțită în limba română în Liturghierul editat la București în 1902. Pauza după „... cu toți sfinții să o pomenim” din Liturghierul românesc a făcut, în mod logic, loc rugăciunii „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu miluiește-ne pe noi”. Liturghierele grecești, așa cum am menționat nu cunosc această separare și, oficial, nici răspunsul „Preasfântă Născătoare...” nu are loc. În orice caz, la români această invocare nu poate fi trecută cu vederea pentru simplul fapt că ea se repetă în toate serviciile divine, la sfârșitul anumitor ectenii, prin cererea adresată Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Nicolae Cabasila, în Explicarea Liturghiei, consideră „pomenirea” Fecioarei Maria, în contextul amintit ca fiind egală cu invocarea sau apelul insistent la ajutorul Maicii Domnului^[1]. Se apela la milostivirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și a sfinților de a duce rugăciunile noastre în fața tronului Mântuitorului. Această rugăciune era completată apoi de efortul nostru „pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”, de a ne dărui viața lui Hristos. Este impresionantă insistența și intensitatea acestei invocări, care se repetă mai bine de zece ori la Utrenie și Liturghie și cu atât mai mult absența ei oficială în textele liturgice grecești. Acolo unde o anumită pietate populară oferă răspunsul, el apare cu formula „mântuiește-ne pe noi”.

Schimbările anilor ´50

În fond, până la începutul anilor ´50, întreaga Biserică Ortodoxă Română a folosit formula „mântuiește-ne pe noi”. Schimbarea survenită în Liturghierul românesc a fost determinată de apariția, în Biserica Romano-Catolică, a unor aspecte noi ale învățăturii despre Maica Domnului. La 1 noiembrie 1950, Papa Pius XII proclamă, prin Constituția apostolică Munificentissimus Deus, dogma Înălțării Fecioarei Maria cu trupul și sufletul la cer (expleto terrestris vitae cursu, fuisse corpore et anima ad caelestem gloriam assumptam). În acest fel, sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului (15 august) a devenit, pentru catolici, Înălțarea Fecioarei cu trupul și sufletul la cer. Pentru ortodocși, o formulare dogmatică de această natură era lipsită de temei biblic și, de asemenea, de dovezi clare ale Tradiției în această privință. Imnografia și iconografia Bisericii amintește de înmormântarea trupului Mariei în Ierusalim. „O, preamărită minune! – vestim la vecernia mare de la Adormirea Maicii Domnului – Izvorul vieții în mormânt se pune și scară către cer mormântul se face...”. Luminânda de la Catavasiile Adormirii Maicii Domnului menționează, de asemenea, îngroparea Fecioarei Maria. „Apostolilor de la margini, adunându-vă aici în satul Ghetsimani, îngropați trupul meu și Tu Fiule și Dumnezeul meu, primește duhul meu”. La Laude se cântă: „La adormirea ta cea fără de moarte... norii au răpit pe Apostoli prin văzduh și pe cei risipiți prin lume întru o ceată i-au pus înaintea preacuratului tău trup, pe care îngropându-l cu cinste...”^[2].

Răspunsul Bisericii Ortodoxe Române

Pentru catolici, dogma înălțării Fecioarei Maria cu trupul la cer era în strânsă legătură cu dogma imaculatei concepții, proclamată de Papa Pius IX, în 8 decembrie 1854, prin care se susținea nașterea Fecioarei Maria fără păcatul strămoșesc. Ambele formulări dogmatice erau străine Tradiției comune celor două Biserici. Biserica Ortodoxă Română a privit cu îngrijorare aceste noi aspecte ale mariologiei catolice și a reacționat, în mod oficial, printr-un Comunicat al Sf. Sinod, publicat în Ortodoxia nr. 4/1950, alături de alte articole pe aceeași temă, semnate de Pr. Profesori D. Stăniloae, L. Stan și P. Rezuș. Revista era menită să reamintească preoților și credincioșilor învățătura ortodoxă în legătură cu Fecioara Maria și, de asemenea, să puncteze diferența dogmatică a celor două dogme catolice, precum și consecințele ce decurg din noile formulări.

În ceea ce privește Înălțarea Fecioarei Maria cu trupul la cer, Comunicatul Sf. Sinod menţiona că, deși aici avem „o credință scumpă și de circulație generală în Biserica Ortodoxă și evlavia poporului ei dreptcredincios, totuși Biserica Ortodoxă Română socotește că nimic nu impune definiția ei ca dogmă. Aceasta cu atât mai mult cu cât în Sf. Scriptură și în primele șase veacuri creștine lipsesc cu totul temeiurile care să ofere elementele unei definiții lipsite de greșeli și de unilateralitate. Căci, într-o definiție dogmatică cum e cea de față nu se poate afirma numai un fapt, ci trebuie să se arate și temeiurile și sensurile lui. Iar Sf. Scriptură și Sf. Tradiție, până în veacul 7, neoferind asemenea temeiuri și sensuri pentru această dogmă, ele au trebuit să fie înlocuite cu temeiuri și sensuri produse pe altă cale, care ca atare pot fi greșite și în orice caz sunt nesigure”^[3].

Noua învățătură dogmatică produce nedumirire și chiar sminteală, așa că, Sf. Sinod, pentru a evita o confuzie dogmatică a hotărât schimbarea formulei „mântuiește-ne pe noi” din invocarea „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu...” prin enunțul „miluiește-ne pe noi”, care corespunde învățăturii și tradiției dogmatice ortodoxe despre Fecioara Maria. Schimbarea formulei liturgice a fost pregătită și comunicată de preoți credincioșilor, intrând astfel, fără tulburări, în practica liturgică.

Cele două dogme catolice schimbau, în concepția ortodocșilor, rolul Fecioarei Maria în raport cu Mântuitorul, fiind în același timp și în disonanță cu revelația biblică, care afirma că „printr-un om a intrat păcatul în lume - și prin păcat moartea,- tot astfel moartea a trecut în toți oamenii prin acela în care toți au păcătuit” (Rm 5, 12). Unicitatea mântuirii prin Iisus Hristos este, de asemenea, subliniată de Noul Testament. „Căci unul este Dumnezeu, unul este și Mijlocitorul între Dumnezeu și oameni: omul Iisus Hristos, Cel ce s-a dat pe sine preț de răscumpărare pentru toți...” (1 Tim 2, 5-6). Din acest motiv, nașterea fără păcatul strămoșesc a Fecioarei Maria, declarată de Biserica Romano-Catolică este pentru ortodocși străină, situându-o în opoziție cu adevărul revelat. Prin aceste dogme, Maica Domnului a fost situată în privința mântuirii într-o paralelă cu Mântuitorul, creând o situație cu totul nouă. În același timp însă, Maica Domnului a fost despărțită, prin aceste formulări dogmatice, și de neamul omenesc, pentru care moartea a fost consecința păcatului lui Adam. Fecioara Maria a primit o oarecare autonomie față de Mântuitorul și, în același timp, o desolidarizare față de neamul omenesc.

Schimbarea formulei vechi în „miluiește-ne pe noi” s-a făcut fără probleme deosebite pentru că cei ce psalmodiau „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi” n-au mărturisit niciodată credința că Fecioara Maria ar fi mântuitoare, ci au apelat la ea ca să intervină, în rugăciune, pe lângă Fiul ei, unicul Mântuitor, în favoarea mântuirii noastre. Pentru ortodocși, Maica Domnului a fost totdeauna mijlocitoarea, care a dus rugăciunile noastre la picioarele tronului Fiului ei. Această credință s-a bazat pe intervenția plină de succes pe lângă Iisus la Nunta din Cana Galileii (In 2, 3). Îndemnul Maicii Domnului „Faceți orice vă va spune El” (In 2, 5) nu permite nici o autonomie față de Fiul, ci, din contră, o supunere și o trăire în taina Fiului.

Maica Domnului mijlocitoare

Rolul de mijlocitoare a noastră pe lângă Iisus este subliniat și în textele noastre liturgice. La Antifonul 1 se cântă, în alternanță cu versete din psalmi, imnul de inspirație creștină: „Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Mântuitorule, mântuiește-ne pe noi”. În tradiția liturgică românească, acest imn se cântă doar la sărbătorile mari, dar în tradiția liturgică a altor Biserici se folosește mult mai frecvent. Același lucru îl observăm și în rânduiala apolisului, unde sunt invocate din nou intervențiile Fecioarei Maria alături de cele ale sfinților.

Aceleași rugăciuni de mijlocire le găsim atât în imnografia sărbătorilor Maicii Domnului, cât și în cea a Acatistelor și Paracliselor închinate Fecioarei Maria. „Pentru aceasta strigăm către dânsa: roagă pe Fiul tău și Dumnezeu să dăruiască iertare greșelilor celor ce se închină cu credință preasfintei nașterii tale^[4]. Această implorare adresată Maicii Domului este foarte frecventă în textele liturgice ortodoxe: „Bucură-te cea plină de dar, Fecioară, Maică nenuntită, Domnul este cu tine. Pe acesta roagă-L, ca pe Fiul tău și Dumnezeul nostru, să mântuiască sufletele noastre”^[5] sau „Întru

(continuare din pag. 4)

naștere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare, mutatu-te-ai la viață, fiind Maica Vieții și cu rugăciunile tale izbăvește din moarte sufletele noastre”^[6]. Legătura nedespărțită dintre Maica Domnului și opera mântuitoare a Fiului este subliniată și în alte imne creștine. Maica Domnului este pentru noi „izvorul milei”, iar noi ne rugăm insistent să devenim vrednici „milostivirii ei”.

Nu putem trece însă cu vederea nici faptul că în unele texte sau expresii s-ar părea că Maica Domnului este și mântuitoare „...să ne izbăvim prin tine din nevoi că tu ești mântuirea neamului omenesc”. În astfel de texte trebuie să fim foarte atenți la contextul literar și liturgic. Apoi, nu peste tot, sensul cuvântului mântuire și derivatele lui are același înțeles ca cel care apare în legătură cu lucrarea de mântuire a lui Iisus Hristos. „A mântui”, în greacă, poate avea o mulţime de sensuri. Pe lângă cel care redă opera Mântuitorului, descrisă în Noul Testament, termenul poate semnifica și a salva, a păstra, a conserva, a pune la adăpost, a elibera etc. De fapt, și în limba română, aria semantică a cuvântului este mult mai largă decât cea religioasă, care exprimă mântuirea prin Iisus Hristos. Un lucru este însă sigur: niciodată Biserica Ortodoxă n-a atribuit Fecioarei Maria rolul de mântuitoare, care este rezervat, conform revelației Noului Testament și Tradiției, Fiului ei.

Evoluţii romano-catolice recente

Biserica Romano-Catolică nu s-a mărginit doar la cele două formulări dogmatice amintite. În 1954, același Pius XII a promulgat enciclica Ad caeli Reginam, subliniind faptul că Maica Domnului, prin voința lui Dumnezeu, a avut o deosebită participare la opera mântuirii noastre (quia ex Dei voluntate in aeternae salutis nostrae opere eximias habuit partes). Ea este co-mântuitoare și așa cum Hristos Care ne-a mântuit este Împăratul nostru, Maica Domului poartă și ea titlul „Împărăteasa noastră”. Conciliul Vatican II a reluat, în capitolul 8 al Constituției dogmatice despre Biserică Lumen gentium, din 21 octombrie 1964, învățătura despre Maica Domnului. Acest capitol a format obiectul unor aprinse discuții, fiind aprobat doar cu „o mică majoritate”^[7]. Aici au fost preluate dogmele mariologice mai vechi, dar expresia de co-mântuitoare a fost evitată în mod expres, ca și alte formulări ce au stârnit discuții. Acestea au fost cu grijă înlocuite cu altele, care n-au diminuat cu nimic sensul celor care au stârnit nemulțumiri, subliniind, în fond, aceleași aspecte ale mariologiei.

Concluzii

Din aceste motive, o reintroducere a invocării „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi”, așa cum se întâlnește în unele locuri, este egală cu crearea unei confuzii dogmatice, care poate conduce o la îndepărtare de învățătura ortodoxă, după care Maica Domnului nu este co-mântuitoare (coredemptrix), ci mijlocitoare (mediatrix). O astfel de revenire ar însemna, de asemenea, o desolidarizare și o încălcare a Comunicatului Sf. Sinod dat ca urmare a învățăturii catolice de la 1 noiembrie 1950.

Argumentul invocat, de a ne întoarce la textul grec, nu este convingător. Grecii, așa cum am amintit deja, nu au despărțit textul „...cu toți sfinții să o pomenim” de continuarea „pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”, așa că, în mod oficial, nu se practică invocarea în cauză. Acolo unde pietatea unor cântăreți încearcă să introducă invocarea, aceasta nu este o problemă oficială. Trebuie menționat însă și faptul că o parte din cei ce introduc această invocare folosesc formula „roagă-te pentru noi” în loc de „mântuiește-ne”. Voci autorizate ale teologiei grecești consideră enunțul „mântuiește-ne pe noi”, în legătură cu Fecioara Maria, ca nepotrivit. Având în vedere cele de mai sus, argumentul întoarcerii la textul grec este neconvingător. Formula „miluiește-ne pe noi” corespunde, ca și cea de „roagă-te pentru noi”, cel mai bine învățăturii ortodoxe despre Maica Domnului. Dacă mai respectăm adevărul că învăţătura dogmatică este reflectată și trăită liturgic, atunci ar trebui să fim mai atenți cu schimbările liturgice pe care, în ultimul timp, le operăm cu destul de multă ușurință. Schimbarea unui text liturgic ce ar putea provoca erori dogmatice trebuie evitată.

---

^[1] P. Vintilescu, Liturghierul explicat, Bucureşti, 1972, p. 161

^[2] Octoihul mic, Sibiu, 1970, p. 193.

^[3] Ortodoxia 4/1950, p. 499.

^[4] Octoih mic, Sibiu, p. 131.

^[5] Catavasiile Adormirii Maicii Domnului, Octoih..., p. 193.

^[6] Octoih, idem.

^[7] K. Rahner, H. Vorgrimler, Kleines Konzilskompendium, p. 121.