'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?> Una din temele recurente în discuţiile întâlnirilor dintre preoții de parohie este emergența ideilor și a crezurilor de factură neoprotestantă sau, după 1989, new-age-istă. E drept că fenomenul nu e unic și nu se reduce doar la spațiul românesc, ci e înregistrat în toată Europa de Est, ca rod al globalizării și contactului nestingherit între curentele religioase ale diferitelor culturi, precum și al incapacității noastre de a reacționa printr-o educație eficientă. La acest tip de recrudescență se adaugă cu generozitate un strat de atei, liber cugetători și oameni religioși neafiliați vreunei religii sau confesiuni. Prin urmare, problema e una reală, asupra căreia e normal să ne aplecăm.
Majoritatea discuțiilor duc în zona concluziei că e nevoie „să facem ceva”, și până la urmă despre asta este vorba. Pentru aceasta unii susțin oficierea zilnică a Sfintei Liturghii, de la cătun la oraș, alții preferă, din contră, simplificarea cultului, în timp ce alții vorbesc despre o continuare a rânduielilor bisericești așa cum se află ele în „Tezarul Bisericii”, dar cu un accent mai pronunțat pe cateheză și predică.
Fără a nega importanța Sfintei Liturghii sau necesitatea unei reforme liturgice, personal înclin spre cea de-a treia categorie. În fapt, aș dori odată în plus să atenționez asupra impasului prin care trece relația preot – profesor de religie (formatorii cei mai competenți în educația religioasă) și să subliniez efectele pozitive pe care le-ar putea avea asupra catehezei o eficientizare și normalizare a colaborării celor doi piloni.
Un simplu recurs la memorie ne arată că, odată cu introducerea religiei în școală și stingerea euforiei postdecembriste, majoritatea preoților s-au simțit ușurați că nu mai trebuie să intre zilnic în școli și că procesul de educație religioasă a fost preluat de niște profesioniști. Din fericire, și din nefericire totodată, responsabilitatea s-a divizat, moment prielnic pentru satana în a trage folos. Pe nesimțite, relația profesor – preot s-a scurtcircuitat. Profesorul se simțea inspectat, neapreciat la justa lui valoare, nesprijinit și neglijat, iar preotul nu credea în pregătirea teologică temeinică a profesorului și, în plus, se simțea neimplicat suficient în activitățile școlarilor, neinvitat la clasă atunci când ar fi dorit dânsul, neconsultat în anumite probleme etc.
Pentru a nu rămâne blocați în niște clișee și într-un război mut al orgoliilor, cred că ar trebui avute în vedere câteva realități, care se impun ca urgențe întrucât nu mai e timpul capriciilor:
a) refacerea legăturii dintre preot și profesor pe principiile nou testamentare, de iubire frățească și de slujire a aceluiași Scop (Mântuitorul);
b) colaborarea continuă și scrierea de programe pentru tineri pe care să le aplice împreună;
c) nereducerea catehezei la ora de religie, ci continuarea acesteia în biserică, acolo unde se desăvârșește;
d) intrarea preotului în școală, cu sau fără invitația profesorului, și lepădarea autosuficienței din partea amândurora;
e) intrarea preotului în școală cu scopul de a catehiza, de a îndruma duhovnicește și nu de a inspecta sau critica profesorul și întâmpinarea celui dintâi cu deschidere și dorință de colaborare;
f) valorificarea profesorului în biserică și întărirea autorității lui prin implicarea în activități independente de școală.
Punctele pe care le-am evidențiat sunt lapidare, ele putând fi susținute de explicații și argumentare extinse, însă nu e scopul acestui articol. Revenind la gândul inițial, aș vrea să punctez faptul că o bună parte din problemele pe care le avem ar putea dispărea dacă am fi consecvenți în programele de catehizare a credincioșilor și dacă am fi mai atenți la cultivarea relațiilor cu cei din aceeași breaslă.
Consecvența e o mare problemă a omului modern și, de ce nu, a preotului. Am vrea ca rezultatele să se vadă peste noapte fără a avea o coerență în ceea ce facem, fără a ne ghida după niște planuri bine stabilite, improvizația, generată de nerăbdare, fiind metoda de lucru cea mai iubită. În acest sens o poveste japoneză e ilustrativă: „Un adolescent japonez s-a dus la un maestru în arte marțiale, mare specialist în mânuirea sabiei, și l-a întrebat cât timp i-ar trebui pentru a învăța acest meșteșug. «– Zece ani», i-a răspuns maestrul. «– Zece ani! Dar e prea mult! Mult prea mult! N-o să am niciodată răbdare să aștept atâta!» – «Atunci, douăzeci de ani», i-a spus maestrul” (Jean-Claude Carriere, Povestiri filosofice din lumea întreagă, Humanitas, p. 125).
Personal înțeleg din această povestioară un singur lucru, că marile realizări se fac cu efort și consecvență și, ceea ce e foarte important, în timp. La toate acestea se adaugă, cu certitudine, începutul, binecuvântarea lui Dumnezeu.
Pentru a concluziona, cred că noi, preoții și profesorii de religie, trebuie să înțelegem, atunci când vine vorba de căutarea unor răspunsuri la îndepărtarea oamenilor de Biserică, cel puțin la o chestiune: ofensiva neoprotestantă nu poate fi oprită total, dar, prin efortul constant, prin buna noastră pregătire, prin dorința de a schimba ceva, prin apropierea de creștini (și) altfel decât prin serviciile religioase, poate fi redusă exponențial. Și, mai mult decât atât, permanentizarea unei stări de tensiune în interior nu poate fi benefică decât altora, nouă în niciun caz.