--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Iulie 2013, nr. 7 (279), an XXIV (serie nouă)
Teologie şi Filosofie
--- pagina: 7

Să presupunem că Dumnezeu există...

de Nicolae Turcan
Numărul argumentelor în favoarea existenței lui Dumnezeu s-a diminuat odată cu trecerea timpului, pe măsură ce forța lor a scăzut, nemaiputând promite validitate. Perspectiva logică pare a-L fi pierdut pe Dumnezeu, iar a dovedi celor necredincioși, doar pe baza rațiunii, că Dumnezeu există a devenit o ambiție pe care nu o mai susțin prea mulți. Este îndeobște acceptat că niciun argument al existenței lui Dumnezeu nu este atât de constrângător încât să producă o convingere pe care s-o numim credință. Aplicată teologiei, înlănțuirea logică a deducției perfecte fie nu poate ajunge acolo unde promite, fie dacă aspiră cu temeritate să dovedească totuși că are dreptate, dovada ei rămâne neconcludentă, fiindcă nu produce credință. Probele logice în favoarea existenței lui Dumnezeu sunt precedate, iar nu urmate de credință, faptul putând sta în mod legitim sub semnul paradoxului tocmai pentru că intenția lor inițială este cea din urmă, care însă nu se produce: argumentul care încearcă să-l convingă pe cel necredincios sfârșește inevitabil prin a vorbi despre convingerea celui ce deja crede. E ca și cum apologetica și-ar fi pierdut, cu vremea, utilitatea, iar apologia ar fi devenit desuetă, dacă nu imposibilă.
Să presupunem însă că Dumnezeu există, așa aș prefera să începem această argumentare, ca și cum intențiile ar fi asemănătoare celei dintr-o demonstrație matematică prin reducere la absurd. Logica matematică, la îndemână, ar urmări să dovedească absurdul consecințelor pe care o asemenea teză le-ar produce, ceea ce ar invalida propoziția inaugurală. Și totuși, să ne asumăm riscul și să presupunem că Dumnezeu există. Ce consecințe uluitoare s-ar deschide în urma acestei presupuneri: totul ar recăpăta sens, omul n-ar mai fi aruncat în lume, întru moarte, înțelegerea universală ar fi susținută, etica și-ar regăsi fundamentele, moartea n-ar mai apărea ca înspăimântătoare, rătăcirile omului și-ar găsi o țintă, suferința ar scăpa de irațional, prin nădejdea care i s-ar alătura, bucuria și-ar găsi temeiurile și așa mai departe. Ar fi ca o revrăjire a lumii și a vieții, ca și cum o lumină neașteptată ar izbucni dinspre lucruri, dinspre cuvinte. Dar nu vorbim despre posibilități deja apuse, despre timpi sfârșiți ai unei istorii care a dovedit, prin conflictele sale, că asemenea viziuni nu sunt doar vetuste, ci și naive și sfâșiate? Nu înseamnă această încredere un pas înapoi și o renunțare la un spirit critic care nu doar că ne întemeiază, dar ne ține și în alertă pentru a nu mai cădea pradă celor care susțin că propovăduiesc adevărul, intenționând, de fapt, să-și împlinească jocurile voinței de putere? Contraargumentele, istorice ergo puternice, par imbatabile și dificil de șters cu un simplu gest, fie el al rațiunii iluminate de credință.
Și totuși, să presupunem că Dumnezeu există și să ne dăm voie să trecem mai departe de strigătele de luptă ale contraargumentelor, alegând ca viața, în chip de consecință, să urmeze acestei logici nedesăvârșite. Ce ar însemna, așadar, în logica trăitului, consecințele unei asemenea presupoziții (a cărei validare o păstrăm, în continuare, suspendată)? În primul rând, ea ar aduce o schimbare a vieții întregi, un alt fel de a privi lumea și oamenii, un alt mod de a merge, de a mânca, de a iubi, de a te raporta la neputințele celorlalți și ale tale, de a-ți recunoaște vinovăția, de a-ți exersa libertatea, de a te feri de rău, de a înainta pe calea bucuriei, de a descoperi meschinăriile orgoliului, de a lăsa să irumpă din viitorul eshatologic acel aer benefic al libertății, de negăsit nicăieri altfel. Câte fapte nu s-ar cere făcute, câte gânduri gândite, câtă nădejde nu s-ar dovedi mai puternică decât justificările cele mai puternice (și poate cele mai opace!) ale realității? Câtă istorie nu și-ar găsi deodată sensurile și câtă dragoste nu s-ar elibera? Aici lista rămâne deschisă, ceea ce mă conduce la următorul punct: în al doilea rând, prin bogăția ei, dar și prin dificultățile inerente, această nouă viață s-ar prezenta nu fără pericolul de a recunoaște răul ca rău, de a-și asuma însăși suferința ca depășire a lui. Și în măsura în care harul lui Dumnezeu nu locuiește în această suferință (de vreme ce suntem totuși doar în urmarea lui dacă, doar în presupunerea existenței lui Dumnezeu), singura imaginare a acestei suferințe rămâne terifiantă și, prin urmare, descurajantă. Pariul lui Pascal, cu care se aseamănă digresiunea noastră, ar avea aici de suferit: fără Dumnezeu, a presupune că Dumnezeu există, are doar consecințe care duc fie la un moralism sentimentaloid inacceptabil pentru inteligență, fie la o suferință ascetică de un eroism nefrecventabil. Prin urmare, ar trebui să adăugăm această corectură presupoziției noastre inițiale: dacă Dumnezeu există și El ne dă harul Său, atunci tot ce afirmam mai sus se salvează, căci vom dobândi și capacitatea de a înțelege, și pe cea de a trăi această nouă viață care altfel, privită din afară, n-ar promite decât iluzii romantice și vise naive ale vârstei adulte.
Cu alte cuvinte, din punct de vedere filosofic, revenim la o formă interesantă a argumentului ontologic, care ar susține nu doar că în conceptul unei ființe perfecte (Dumnezeu) este cuprinsă și existența ei, ci, în plus, că în absența harului transfigurator această existență a lui Dumnezeu, chiar demonstrată logic, rămâne fără consecințe și fără viață. E un „argument ontologic” care are nevoie de o intervenție a harului dumnezeiesc pentru a fi validat: dar ce poate fi mai în acord cu tradiția ortodoxă în care conceptul lui Dumnezeu nu apare niciodată singur, niciodată fără vectorul apofatic ce trimite spre Dumnezeul cel viu, cel de necunoscut în ființa Sa? Și va trebui să conchidem: un asemenea argument nici nu Îl cuprinde pe Dumnezeu, nici nu Îl demonstrează cu adevărat, ci doar Îl anunță...