--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Iulie 2013, nr. 7 (279), an XXIV (serie nouă)
In memoriam
--- pagina: 9

O întâlnire din august 2010

de Mircea Gelu Buta

Spre[*] sfârşitul verii anului 2010, împreună cu scriitorul Dan Ciachir, l-am vizitat pe „bătrânul oştean” aflat în vacanţă la Mănăstirea Piatra Fântânele, la invitaţia acestuia. Ne trimisese vorbă prin Maica Pamfilia, stareţa mânăstirii, că doreşte neapărat să ne vadă. Stătea tăcut pe scaun. Deşi corpul îi era slăbit, aerul tare de munte îi colora obrajii. De pometul drept anina un bob strălucitor ca roua toamnelor timpurii. În zadar dete cu batista o dată, de două ori... Lacrima se încăpăţâna să rămână tot acolo.

– Cât de greu e să-ţi dai seama la bătrâneţe că şi tu ai luat palma asta socratică, adresată cunoaşterii omeneşti...

Glasul ierarhului tremură.

– Cât eşti tânăr mai treacă, meargă, dar apoi...

* * *

– Înalt Preasfințite, cum am putea defini relaţia dintre ştiinţă şi credinţă astăzi? Oare teoriile ştiinţifice merită încredere şi din punct de vedere teologic?

Părintele Mitropolit Bartolomeu Anania (Mitr. Bartolomeu): – Vezi, dragul meu, există aici o chestiune de logică elementară. Mulţi susţin că religia se întemeiază pe lozinca „Crede şi nu cerceta”. Ei bine, nimic mai fals. Dimpotrivă, Iisus Hristos a rostit-o chiar foarte clar: „Rătăciţi neştiind scripturile”. Iată un îndemn frumos pentru a citi şi a studia atunci când doreşti să mergi pe drumul adevărului. Pe de altă parte, nu cred că există cunoaştere fără cercetare. Nu se poate.

Uite! Mă gândesc aici la Sf. Vasile cel Mare, care a trăit în secolul al IV-lea şi care a spus foarte frumos că Dumnezeu, înainte de a face lumea, a făcut legile. Deci, acest univers raţional, în care ne mişcăm, a fost creat fără îndoială de o fiinţă raţională, iar asta se vede în toate descoperirile ştiinţei şi activităţilor omului. De altfel, fondatorii ştiinţei – Galilei, Newton, Kepler, Einstein – nu numai că au crezut în Dumnezeu, dar credinţa lor în amprenta unui Dumnezeu inteligent în Creaţie le-a inspirat formularea ipotezelor ştiinţifice, atât de valoroase şi utile omului.

– Este corect să explici evenimentele biblice cu argumente ştiinţifice?

Mitr. Bartolomeu: – Da. Până la un punct, este corect să dovedeşti adevăruri pe care istoria laică le confirmă sau le infirmă. Da, în general, Biblia are credit, pentru că a trecut prin foarte multe mâini. Şi nu oarecare, ci mâini de savanţi. Mă refer la cei peste 70 de astfel de erudiţi care au revizuit-o şi i-au făcut redactarea finală. Era, în definitiv, o chestiune de conştiinţă. De altfel, Ortodoxia nu s-a dezis niciodată de ştiinţă, spre deosebire de catolicism. De aceea cred că cel mai corect este să spunem că ştiinţa şi credinţa sunt complementare.

– Aşa cum vă cunosc de foarte mulţi ani, am văzut în dumneavoastră deopotrivă omul de credinţă, dar şi omul de cultură, ambele preocupări menite să asigure echilibru şi armonie interioară. Cum aţi reuşit să le împăcaţi?

Mitr. Bartolomeu: – Adevărul e că nu le putem despărţi, iar religia este culturală prin însăşi esenţa ei. Biblia însăşi este un mare act de cultură. Este adevărat că unii susţin, eronat, zic eu, cum că omul de cultură care devine religios sărăceşte – şi invers. Când se iveşte o astfel de discuţie, îl dau întotdeauna de exemplu pe Nicolae Steinhardt, care, deşi s-a călugărit, a continuat să rămână pe mai departe un apreciat om de cultură.

– Există totuşi intelectuali iritaţi şi nemulţumiţi de Biserica noastră. Aceşti „dispreţuitori ai Ortodoxiei” se mulţumesc să asimileze Biserica cu o instituţie, iar învăţătura ei cu o ideologie retrogradă, care ne împiedică să devenim europeni.

Mitr. Bartolomeu: – A scris despre asta prietenul nostru Dan Ciachir în „Cronica ortodoxă”, dacă nu mă înşel. Sigur, în plan economic, în cel al civilizaţiei, nemulţumirea lor poate părea îndreptăţită. Nu însă şi pe tărâm religios.

Creştinismul, în esenţa lui, se doreşte o religie a iubirii, una care se adresează inimii şi care se cere, înainte de toate, să fie trăită. Ortodoxul nu prea citeşte Scriptura. El se roagă şi crede, nădăjduieşte în Dumnezeu, mai ales dacă a fost dus de mic la biserică.

Intelectualul, fiind mai sofisticat, îşi pune întrebări: Oare o fi adevărat? Oare nu o fi adevărat? Sau vorba lui Paleologu: „Să nu fiu luat de prost, de ce aleg opera asta?”. În definitiv, îi este teamă că poate fi considerat prost, limitat... Adică orgoliul acesta, vanitatea, susceptibilitatea...

Am avut mereu grijă să mă feresc de toate acestea. Profesorul Papilian mi-a spus odată o vorbă, pe care mi-o amintesc deseori cu recunoştinţă: „Fereşte-te de străluciri”. Atunci când am început să lucrez, prin anii 90, la redactarea Bibliei, unsprezece ani am lucrat şi am ţinut cont şi de acest principiu. Adică să nu scriu dintr-un anumit unghi, că aşa vreau eu, ci să interpretez şi să formulez corect, pe înţelegerea contemporanilor. Mulţumesc pentru asta lui Dumnezeu pentru sănătatea pe care mi-a dat-o ca să duc totul la bun sfârşit.

– Credinţa e un dar?

Mitr. Bartolomeu: – Întocmai ca şi talentul poetic, îl ai sau nu-l ai. Pe de altă parte, credinţa poate fi transmisă. Credinţa naturală şi catehizarea elementară cad în sarcina mamei sau a bunicii.

De fapt, noi, ortodocşii, acordăm credit femeii sub acest aspect. Vine însă o vreme în care îşi spune cuvântul alegerea personală.

Problema religiei ca obiect de predare se pune mai cu seamă la oraş. Dar, mare atenţie! Religia se poate preda şi învăţa, pe când credinţa nu!...



[*]* Fragment din volumul în curs de apariție „Amintiri despre Mitropolitul Bartolomeu Anania”, autor Mircea Gelu Buta.