--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Iulie 2013, nr. 7 (279), an XXIV (serie nouă)
Recenzie
--- pagina: 12

Despre binecuvântări

de Flavia Topan
Am citit povestea unei femei care s-a luptat timp de 22 de ani cu cancerul (Florica Bațu-Ichim, La poarta disperării, începutul speranței, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2012). Mulţi dintre noi se înfioară doar la auzul unui astfel de diagnostic, iar lupta cu o asemenea boală, care se întinde pe două decenii, este dincolo de puterea noastră de înțelegere. Dar iată că se poate! Poetă şi prozatoare, căsătorită cu un părintele Dumitru Ichim, el însuși un remarcabil poet și eseist, din Kitchener, Ontario, Canada, Florica Baţu-Ichim a fost, întâi de toate, mamă a şase copii. Spun aceasta deoarece cred cu tărie că voința de a nu-şi lăsa copiii orfani a fost cea care a scos-o la liman acolo unde toţi îi spuneau că nu mai este cale de ieşire.
Momentul diagnosticării cu o formă de leucemie este cumplit. Cel mai mare dintre copii avea 11 ani, iar cel mai mic, 10 luni. Medicii îi dădeau câtiva ani de viață, în contextul celui mai optimist scenariu. Înţelegerea pe care bolnava o face cu Dumnezeu este cutremurătoare. Rugăciunile ei nu cer vindecare, dar cer timp: „Doamne, dacă ajung să-l cresc pe Matei până la cinci ani aş fi cea mai fericită mamă din lume!” Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea, îngăduindu-i să rămână aici, pe pământ, până când copilul ei cel mic a fost suficient de mare să înţeleagă cât de binecuvântată a fost suferința mamei lui.
Poate e greu să înţelegem, dar despre binecuvântare este vorba. Da, este o boală cumplită, dar, cum însăşi autoarea mărturiseşte, celui care „ascultă rugile noatre, Îi e milă de noi şi pe calea suferinţei ne arată drumul înapoi, înspre cer”.
Florica Baţu-Ichim îşi povesteşte durerea, simplu şi firesc, şi ne arată, în acelaşi timp, cât de puternică şi neschimbător de frumoasă este viaţa în mijlocul unei mari suferinţe. Ea este, de aceea, cum spune Bartolomeu Anania în prefaţa volumui, „o scriitoare în puterea cuvântului şi e o scriitoare autentică nu pentru că scrie cărţi bune, ci şi pentru că le trăieşte”.
Disperarea şi teama de moarte dispar treptat din mintea şi din sufletul său pe măsură ce viaţa şi lumina recapătă locul cuvenit. Surprinzător, viaţa adevărată stă în lucrurile cele mici și aparent nesemnificative: prezența fermecătoare a copiilor, căldura unei zile de primăvară sau emoția unei frunze luate de vânt. Pentru că toate au un început şi un sfârşit, înfricoșătoarea amintire a morții se schimbă, treptat, într-o calmă resemnare. „O frunză cade din piersic. Galbenă ca o bucată de soare. Cât de lin a plutit frunza prin aer înainte să se dăruie ierbii, câtă lumină e-n frunza asta galbenă ţinută pe umeri de firele verzi ale ierbii... Ei nu i-a fost frică. Atuncea eu de ce să mă tem...?”.
Acesta este, cred, răspunsul la toate fricile noastre. Nu avem de ce să ne temem, pentru că mereu cineva nevăzut ne poartă plutirea și ne primește încredințarea nădejdii. Aceasta este concluzia la care autoarea ajunge după un drum lung al disperării; „să mă fi lăsat de la început în voia lui Dumnezeu, să fi avut mai multă încredere în mila şi în bunătatea Lui. Ar fi trebuit să-I mulţumesc pentru încercările pe care mi le dă şi să-mi duc crucea cu dragoste, răbdare şi speranţa mântuirii”. De abia atunci când nu mai purtăm cu noi frica, viaţa ni se dezvăluie în frumuseţea ei simplă. Abia atunci îi vom putea mulţumi lui Dumnezeu pentru ce avem aici şi acum, aşa cum a făcut-o Florica Baţu-Ichim: „Mulţumesc, Doamne, pentru razele soarelui, mulţumesc, Doamne, pentru iarbă, furnici, pentru copilul acesta care mă trage de păr, pentru căţelul care se sperie când aude clopotul bătând, mulţumesc, Doamne, pentru hârtia asta pe care scriu, pentru creionul cu care scriu, pentru mâna care poate să mişte, pentru trupul meu care încă trăieşte”.
Adevărurile lumii acesteia sunt închise în taine. Mirarea e că sunt toate puse chiar în faţa ochilor noştri, iar noi, de cele mai multe ori, nu ne ridicăm privirea să le vedem. Există, pe pământ, oameni aleşi. Cei care desluşesc tainele şi, după ce le-au pătruns, răspândesc lumină în jur şi în inimile celor care îi cunosc.
Boala şi suferinţa sunt chei pe care Dumnezeu ni le lasă tocmai ca să putem deschide adevarata faţă a lumii. De acolo, de la „porţile disperării” se văd cel mai limpede lucrurile care contează pentru sufletele din noi. Abia când rămâi fară nici o cale de ieşire, unde se sfârşeşte raţiunea, acolo începe cea mai pură şi sinceră speranţă. Şi poate că acolo începe şi viaţa adevărată...
Când medicii îţi spun că mai ai puţin de trăit şi cale de vindecare nu mai este, fiecare zi devine un dar preţios, fiecare clipă petrecută alături de cei dragi se transformă în binecuvântare, fiecare rază de soare promite viaţă. Timpul rămas este prea scurt să îl iroseşti prin deznădejde şi nelinişte. Începi să trăieşti pentru cei din jurul tău, să le faci lor câte o bucurie, ca să nu te gândeşti la moarte, începi te laşi dus de bucuria rutinelor zilnice şi, la un moment dat, clipa de care îţi era atât de frică, pare aşa de departe... Viaţa autentică începe de acolo.
Oameni dragi din jurul meu s-au luptat şi încă se luptă cu această boală cruntă. Au fost şi momente de spaimă cumplită. Dar peste toate durerile, rugăciunea bunicului meu a biruit de fiecare dată. „Să vă dea Dumnezeu gândul cel bun la momentul potrivit”, obişnuia să spună. Gândul bun în momente de haos ar fi să laşi durerea la o parte şi să începi să trăieşti cu inima deschisă, zi după zi. De la o vreme, înveţi să te bucuri din nou. Rămâne doar credința!