--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Iulie 2013, nr. 7 (279), an XXIV (serie nouă)
Filocalia - supliment
--- pagina: 13

În memoriam Părintele Iustin

de Tatiana Onilov

În ultimii trei ani a trebuit să scriem despre adormirea întru Domnul a mai multor mari duhovnici ai neamului românesc. De fiecare dată, cuvântul rămâne printre suspine, adesea printre lacrimi vărsate în taină pentru cei care au fost călăuzele duhovniceşti ale României. Pe rând s-au dus ÎnaltPreasfinţitul Bartolomeu Anania, Părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc, Părintele Adrian Făgeţeanu. Anul acesta, aşa cum mulţi au afirmat, a plecat între două mari sărbători, după Înălţarea Domnului şi înainte de Pogorârea Sfântului Duh, şi „ultimul mare duhovnic al generaţiei sale”, Părintele Arhimandrit, Iustin Pârvu. Durerea pentru pierderea lumească a celor care au mângâiat nenumărate suflete se preschimbă, însă, în bucuria şi certitudinea că poporul român a câştigat mijlocitori la Tronul Slavei lui Dumnezeu. Printre ei, de acum încolo, este şi Părintele Iustin.

Timp de patru zile lungi de iunie, cu lumină multă, aşa cum sunt cele de dinaintea Rusaliilor, o mare de oameni s-a revărsat la poalele Ceahlăului veniţi la Mănăstirea Petru Vodă pentru a-şi lua rămas bun, pentru a-i mulţumi sau pentru a-l ruga pe Părintele Iustin să aibă în continuare sub oblăduirea Sfinţiei Sale poporul român şi din sânul Cetelor Drepţilor, aşa cum a făcut-o mereu cât a fost pe pământ, în această vale a plângerii pe care a reuşit să o preschimbe, să o transcendă.

La înmormântarea Părintelui Iustin Pârvu cineva a aruncat în groapă tricolorul României. Gest de o mare încărcătură şi semnificaţie. Pentru multpătimitorul mucenic şi mărturisitor al credinţei ortodoxe, România, neamul românesc au fost cauza şi idealul. Le-a iubit în timpul vieţii Sfinţiei Sale până la jertfă de sine. A pătimit şi a mărturisit fără pregetare, fără jumătăţi de măsură, fără compromisuri. I-a învăţat pe ucenicii săi şi pe toţi fii duhovniceşti să meargă pe această cale îngustă, dar adevărată, a mărturisirii. A propovăduit Cuvântul lui Dumnezeu cu putere şi cu tărie, aidoma apostolilor care prin cuvânt întorceau şi tămăduiau comunităţi întregi. A zidit atât mănăstiri, cât şi oameni frumoşi, locaşuri vii ale Duhului Sfânt.

Învăţăturile Sfinţiei Sale aveau în centrul atenţiei Biserica, Familia şi Şcoala – trei piloni, care, conform înţelepciunii marelui duhovnic, stau la baza formării sufletului omului desăvârşit şi echilibrat. De aceea le-a apărat în orice condiţii, sub orice regim politic, de la tinereţea curajoasă, nobilă şi neînfricată, până la bătrâneţea încununată cu virtuţile discernământului, a propovăduirii, a îndrumării şi a alinării.

Pentru valorile ortodoxe a stat în temniţele comuniste timp de 16 ani. După aproape două decenii petrecute în penitenciarele regimului nimicitor de suflete, a stat demn şi a mărturisit în continuare. Nu l-au speriat, nici nu l-au îndoit torturile inimaginabile, ameninţările şi umilinţele continue. La ieşirea din închisoare, întrebat ce va face în continuare, a spus că „O iau de unde am lăsat-o cu slujirea Bisericii!”.

Pentru acest răspuns şi atitudine clară a mai primit patru ani fără condamnare pe care i-a executat în Delta Dunării.

A iubit pătimirea, a iubit România, i-a iubit pe mărturisitorii şi prietenii din închisorile comuniste, de care i-a fost mereu dor şi pe care a tânjit să-i revadă. După îndelungate suferinţe a plecat să se îmbrăţişeze cu martirii neamului românesc, după ce şi-a încununat viaţa cu multe lucrări ctitoriceşti, duhovniceşti şi chiar civice.

La Petru Vodă, la ceas de despărţire de Părintele Iustin, timpul s-a oprit între două dimensiuni: cel al tristeţii pierderii unui om duhovnicesc şi cel al bucuriei câştigării unui Sfânt. Făptura toată a purtat straie de Sărbătoare pascală întru nădejdea reîntâlnirii cu marele duhovnic.