'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Una dintre cele mai frumoase şi mai mişcătoare vorbe româneşti, care mai poate fi auzită în sate, este „vino să te omenesc” sau: „am fost omenit”. Deplin este trăită „omenia” la Naşterea Domnului.

În înţeles imediat, „a omeni” pe cineva înseamnă a primi pe cineva în casă şi a-i dărui o bucată de pâine, un pahar de apă, o vorbă bună sau toate la un loc. Iar a „fi omenit” înseamnă a primi cele amintite mai înainte. Dincolo de frumuseţea exprimării, dincolo de ilustrarea celei mai autentice trăsături româneşti, cea care leagă demnitatea de modestie şi modestia de eleganţă, „a omeni” înseamnă o profundă, absolută înţelegere a rostului de a fi întru fiinţă, şi trăire ortodoxă cutremurătoare. Mai dovedeşte această vorbă că românii sunt un popor nu vechi, ci străvechi, cu o identitate şi înţelegere de sine care trece de vremea istorică şi ne duce „la început”.

A „omeni” înseamnă înţelegerea şi trăirea deplină, conştientă şi pururea „angajată” a stării în care ne aflăm, a existenţei noastre nu ca „indivizi”, numere sociale şi economice, dar ca „persoane”, existenţe conştiente de sine şi de cele din jur. „Persoana” este întotdeauna conştientă de sine, conştientă de relaţia cu Ziditorul şi conştientă că realizarea ei nu se poate împlini decât în „comuniune”, în relaţie cu semenul său. Iar realizarea relaţiei cu semenul, care înseamnă trăirea creatoare a iubirii, înseamnă a jertfi; fără nădejde de recompensă imediată, alta decât un zâmbet, o mulţumire, o strângere de mână, o aducere aminte. „Persoana” nu poate fiinţa decât în relaţie mutuală, una de necesar respect şi, ideal, de dragoste, din adânc în adânc, până la o cuprindere universală, „sobornicească”. Prin „faţa” sa şi prin „cuvintele” sale, persoana stă în comuniune cu cei din jur şi, prin ele, se mântuie ori se osândeşte.

Nicicând nu este omenia românească mai la vedere ca la Naşterea Domnului. Între români se spune nu „Hristos s-a născut”, se spune „Hristos se naşte”. Actul naşterii este înţeles în veşnicie şi, deci, „acum”, în această clipă. „Omenia” exprimă toate cele pomenite şi le implică pe toate. În această stare de „omenie” şi în trăirea ei vom putea înţelege bine cele spuse în Luca 16,9: „Şi Eu vă spun: Faceţi-vă prieteni prin bogăţia nedreaptă, pentru ca, atunci când ea vă va lipsi, ei să vă primească în corturile cele veşnice”.