'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Personaje: el şi ea. Se iubesc. Se căsătoresc. După trei ani, el se îmbolnăveşte grav. E imobilizat la pat. Din dragoste şi sentimente creştineşti, ea nu-l părăseşte. Un zâmbet al lui, tăcerea suferinţei lui îi erau de ajuns. Dar starea lui fizică se înrăutăţeşte. Îi dispare zâmbetul, vocea, emoţiile, orice reacţie a prezentei celorlalţi. Ea nu renunţă, îi stă alături, se hrăneşte din frumoase amintiri şi din speranţă. Boala este, însă, necruţătoare. Ea oboseşte, trece prin dureroase clipe de îndoială, îşi pune întrebări, e tânără, cu un cuvânt, o încearcă un vag sentiment de nedreptate. Se gândeşte că un prieten o va putea ajuta în această lungă bătălie pentru viaţă. Îl găseşte. Un om înţelegător, solidar cu problemele ei, plin de bunăvoinţă. Sufletul îi rămâne, totuşi împărţit între prima dragoste şi ceea ce se năştea acum, ca o sublimă promisiune. Are în sfârşit, un copil, căruia îi dedică zilele cele mai fericite ale existenţei ei. Nopţile continuă să le petreacă, împreună cu primul soţ, în lumea suferinţei. Este din ce în ce mai obosită, însă n-o părăseşte nici nădejdea, nici credinţa. Iisus a pătimit pentru noi, de ce n-ar pătimi, la rându-i, pentru alţii. După mulţi ani de tratament şi medicaţie, soţul se face bine, în chip miraculos. Îi cere soţiei să se întoarcă definitiv la el. Ea nu-şi poate părăsi noua familie şi e convinsă că lunga perioadă de sacrificiu o îndreptăţeşte în anevoioasa-i hotărâre. Primul soţ o terorizează, o acuză, proferează ameninţări. Adevărata nefericire abia acum începe. Copilul e mare, înţelege totul. Suferă pentru mama lui. Şi, într-o zi, ajunge să creadă că poate înlătura răul prin crimă. Este condamnat. Tatăl, îngrozit, dispare fără urmă. Doar ea, singură şi învinsă, rămâne netulburată în grija lacrimilor sale. Abia de-acum învăţa să plângă.

Londra, 1 octombrie 1996