'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Între cărţile publicate de Înalt Prea Sfinţitul Andrei Andreicuţ, Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului, există două volume strâns legate între ele: „S-au risipit făcătorii de basme”^[1] şi „Mărturisitori pentru Hristos”^[2]. Primul volum, subintitulat „Amintiri care dor”, porneşte de la experienţa Înaltului ierarh, care a făcut studii de Teologie şi a slujit ca preot celib la o parohie din Turda în ultima perioadă a regimului comunist. Al doilea volum cuprinde 11 medalioane de preoţi ortodocşi români, trecuţi prin închisorile politice sau răposaţi acolo, precum părintele Daniil Tudor, mort în penitenciarul de la Aiud. Un alt medalion este consacrat părintelui Nicolae Steinhardt, care a cunoscut experienţa carcerală – fiind, aşa cum se ştie, încreştinat în temniţă – înaintea călugăririi sale la Mănăstirea Rohia, unde smerenia l-a determinat să rămână simplu monah; aşadar, cleric, dar nu şi preot.

Autorul volumului „Mărturisitori pentru Hristos” s-a documentat în Arhivele CNSAS, consultând atât propriul dosar de urmărire informativă întocmit de securitate, cât şi dosarele clericilor (de mir sau ieromonahi) Dumitru Stăniloae, Bartolomeu Anania, Ioan Iovan, Toma Gherasimescu, Daniil Tudor, Arsenie Papacioc, Sofian Boghiu, Roman Braga, Benedict Ghiuş, Felix Dubneac, Adrian Făgeţeanu, la care se adaugă dosarul lui Nicolae Steinhardt şi alte trei dosare ale unor intelectuali mireni: poetul Vasile Voiculescu, fizicianul Alexandru Mironescu şi fiul acestuia, Şerban Mironescu, condamnat şi închis la vârsta de 21 de ani. Este vorba, aşa cum vedem, de mari duhovnici reprezentând floarea monahismului românesc, de viitori înalţi ierarhi, de somităţi teologale, precum părintele profesor Dumitru Stăniloae, sau de mari poeţi ai literaturii noastre – Vasile Voiculescu… Cea mai mare parte a acestora au fost implicaţi în aşa- numitul Proces al „Rugului aprins” (acel cenaclu mistic înfiinţat în anul 1943 şi dizolvat în 1948 ca asociaţie religioasă), care a reunit, la cel mai înalt nivel calitativ, cele trei elemente constitutive ale Bisericii Ortodoxe: laici, preoţi şi călugări. Se cuvine adăugat că Nicolae Steinhardt fusese inculpat şi închis în ianuarie 1960 într-un alt faimos proces din epocă (sfârşitul anilor ‘50), purtând numele de Lotul Noica-Pillat, având ca ţintă câţiva intelectuali, scriitori, publicişti de marcă ce se opuneau prin tăcere şi prin opţiuni cărturăreşti specifice regimului comunist. În plus, scriitorul Dinu Pillat era şi din familia Brătienilor, şi cumnat cu Mihail Fărcăşanu, romancier, gazetar, fost lider al tineretului liberal, refugiat din 1946 în Occident.

Despre Procesul Noica-Pillat s-a scris mult – i s-au consacrat câteva lucrări istoriografice – în cei 24 de ani trecuţi de la prăbuşirea ocârmuirii instaurate în România de către ruşi. Despre Procesul „Rugului aprins” s-a scris şi s-a vorbit însă mult mai puţin, aşa încât meritul Înalt Prea Sfinţitului Andrei, în acest sens, ca autor al culegerii de medalioane „Mărturisitori pentru Hristos”, este evident. De altfel, cele două înscenări judiciare sunt strâns legate între ele atât ca metodă, cât şi ca scop. De aceea, se impun reamintite câteva lucruri.

În martie 1953, odată cu moartea lui Stalin, se încheia în România, ca şi în alte ţări sovietizate, cea mai dură perioadă (1948-1953) – aşa avea să rămână – de regim comunist. La câteva luni după moartea lui Stalin, este abandonat criminalul proiect al Canalului Dunăre-Marea Neagră, care înghiţise prin exterminare zeci de mii de vieţi omeneşti. În anul 1954, începe o relaxare a Terorii, sporită, un an mai târziu, în 1955, de „spiritul Genevei”, adică de întâlnirea dintre miniştri de Externe american, sovietic şi britanic din capitala Elveţiei, unde se vorbise despre destindere între cele două blocuri antagonice angajate în Războiul Rece. În 1956, cu prilejul unui congres, al XX-lea, al Partidului Comunist Sovietic, Nichita Hruşciov, liderul de atunci de la Kremlin, a citit un raport secret, conţinând date despre crimele, ororile şi atrocităţile comise de Stalin şi regimul său. Impactul acestui raport, al cărui text a ajuns şi în Occident, a fost deosebit de puternic, producând lepădările de comunism şi marxism ale multor intelectuali. În spaţiul comunizat, inclusiv la noi, opresiunea cunoaşte o perioadă de îndulcire, în decursul căreia, la sfârşitul lunii octombrie 1956, izbucneşte violent insurecţia anticomunistă maghiară, asumată şi de guvernul condus de Imre Naghy. Este un moment fără precedent, de teamă şi consternare, atât la Moscova, cât şi în ţările satelizate de ruşi. Occidentul evită să intervină în cele ce se întâmplă dincolo de Cortina de Fier; în consecinţă, represiunea va fi fără milă. În vara anului 1958, Uniunea Sovietică îşi retrage trupele de ocupaţie din România, vrând să arate că regimul poate dăinui aici şi fără baionetele sale. Şi astfel ajungem la cauzele care au generat cele două procese, înrudite şi asemănătoare – Procesul Noica-Pillat şi Procesul „Rugului aprins”.

Ele sunt atât expresia, cât şi consecinţa eşecului insurecţiei anticomuniste maghiare, datorat pasivităţii Occidentului, şi a retragerii trupelor sovietice din România. Atunci a fost stârnită o prigoană preventivă, solicitată de ruşi, asumată cu zel de guvernanţii ţării, menită să înfricoşeze. Ea loveşte fără milă în cei ce încercaseră o solidarizare cu evenimentele de la Budapesta – au existat cazuri de sentinţe capitale –, îndeosebi în studenţi, în intelectualii neraliaţi regimului şi în oamenii Bisericii. Ne-am îngăduit această digresiune pentru a arăta cauza reală a pătimirii celor evocaţi, pe bază de documente de arhivă, de către ÎPS Mitropolit Andrei.

Pe unii dintre clericii din „Mărturisitori pentru Hristos” autorul i-a cunoscut şi personal, cum s-a întâmplat cu Părintele Nicolae Steinhardt, căruia i-a consacrat, aşa cum vom vedea, un portret remarcabil. Iată de ce putem afirma că rememorarea se împleteşte cu mărturia în acest demers al ÎPS Andrei, în care există o admirabilă corelaţie între document şi evocare. Cităm un pasaj mai lung, care sugerează în autor un excelent memorialist: „Era toamna anului 1967. Student în anul I la Construcţii, m-am dus la Catedrala Patriarhală. Patriarhul de pioasă amintire, Justinian, hirotonea un preot. Am fost totalmente bulversat. Cu lacrimi în ochi am ieşit din biserică. Aveam teama că nu voi ajunge niciodată în această ipostază. Am luat-o agale pe Aleea Patriarhiei în jos, am intrat pe la biserica Sfântul Gheorghe, am ajuns la biserica Icoanei şi am văzut în spate, peste gard, o bisericuţă mică. Mi-a stârnit curiozitatea şi, ocolind pe stradă, am intrat în ea la sfârşit de liturghie, când preotul vorbea. Deşi puţin bâlbâit, spunea lucruri extraordinare. Era părintele George Teodorescu. La miruit am schimbat câteva cuvinte, după care m-a dat în grija dirijorului de la cor, nea Mitică Beleneş, integrându-mă în comunitatea oamenilor ce cântau acolo. Nu eram un cântăreţ grozav, dar mi-a prins bine atmosfera de la cor. Duminica următoare i-am cerut părintelui George să mă spovedească. Mi-a spus, cum era şi firesc, că nu puteam face acest lucru în timpul utreniei. De aceea a fixat întâlnirea noastră pe joia următoare. Am ieşit atunci, joi, de sub patrafirul părintelui George cu mintea luminată şi cu sufletul curat. Ştiam ce trebuie să fac. Cinci ani de zile, până ce eu am plecat la Cluj, iar părintele, întâi la fiul din America şi apoi la Dumnezeu, a fost pentru mine o perioadă duhovnicească deosebit de fructuoasă. Ortodoxia mea populară s-a consolidat”.

Sinceritatea şi simplitatea, evidente în acest text, se păstrează în toate paginile volumului, chiar dacă amintirile autorului nu sunt exclusiv din registrul bucuriei sau al împlinirii spirituale şi sufleteşti. Filajul, interceptările şi celelalte practici ale fostei Securităţi arată şi în acest caz, cu documente din propria-i arhivă, că şi în anii ‘80 ai secolului trecut, prigoana împotriva Bisericii şi mai ales a clericilor constituia o realitate. Prigoana aceasta îi viza, în primul rând, pe clericii cu conştiinţă ortodoxă şi zel misionar, trăsături pe care poliţia politică – trebuie să o spunem – i le recunoştea tânărului preot celib Ioan Andreicuţ de la biserica din Turda-Fabrici. Fragmentele de rapoarte şi note informative reproduse de ÎPS Andrei din dosarul său de urmărire constituie încă o dovadă că aşa-zisa „acomodare” dintre Biserica noastră şi defuncta Ocârmuire atee reprezintă un neadevăr flagrant, pus în circulaţie, de altfel, de poliţia politică şi reluat, după prăbuşirea fostului regim, de numeroşi şi feluriţi detractori. Există o deosebire, desigur, între tortura şi experienţa închisorii prin care au trecut clericii şi mirenii „Rugului aprins” şi încercările – acestea echivalând cu insinuări, ameninţări şi presiuni psihice – la care era supus un tânăr preot paroh în ultima decadă a fostului regim, însă e vorba tot de acelaşi portativ al represiunii, al ateismului, al urii faţă de Dumnezeu şi de închinătorii Lui.

În esenţa lor, aceste amintiri care dor, privite din perspectiva trecutului recent, postcomunist, sunt, totuşi, o izbândă, nicidecum o înfrângere, întrucât, aşa cum reiese din carte, solidaritatea creştinească, calitatea preoţilor şi reacţiile benefice ale unor ierarhi au biruit. De aceea, în esenţa ei, „S-au risipit făcătorii de basme” este o carte ziditoare, căreia îi putem găsi analogii cu acel bildungs-roman monahal al părintelui Paulin Lecca, intitulat „De la moarte la viaţă”.

În ambele volume de care ne-am ocupat există amintiri ale ÎPS Andrei legate de Părintele Nicolae Steinhardt, amintiri preţioase, redate cu smerenie, sinceritate şi simplitate. Iniţial, ÎPS Andrei l-a zărit pe Steinhardt în anul 1968 în biserica unde slujea duhovnicul său: „Observam mereu în spate o figură distinsă. Un om slab, cu barbă, nu foarte înalt şi mereu atent la Sfânta Liturghie. Intuiam că e un om al lui Dumnezeu, dar nu-i ştiam numele. Abia mai târziu am aflat că era viitorul Părinte Nicolae Steinhardt, legat şi el duhovniceşte de Părintele George Teodorescu: acesta-l miruise după ieşirea din închisoare, unde-l botezase Părintele Mina Dobzeu.// Mai târziu, după ce-mi făcusem stagiul în inginerie şi Facultatea de Teologie la Sibiu, eram preot în Turda. Într-o după-masă, bate la uşă un necunoscut: «sunt fratele Nicolae, trimis de fratele Mitrofan». M-am dumirit imediat cine-i fratele Nicolae: creştinul distins pe care-l vedeam mereu la Darvari.// A revenit adesea. Era tocmai perioada în care se statornicea la Mănăstirea Rohia (…) Era foarte legat de tineri şi-şi dădea seama că ei sunt viitorul Bisericii. Dar în acelaşi timp, pe cât era de erudit, se ştia coborî la măsura credinciosului simplu. Venea la Rohia în special pentru a ne însoţi în pelerinaje. De atunci s-a legat sufleteşte cu Părintele Vasile, actualul stareţ de la Rohiţa, care era la liceu în Turda. Nu după multă vreme, l-a urmat la mănăstire la Rohia”.

Pentru a sublinia darul de memorialist al ÎPS Andrei, reproducem această scenă antologică cu Nicolae Steinhardt: „Într-un rând, pe când organizam un pelerinaj la mănăstirile din Oltenia, am trecut printr-o ispită. Autocarul plătit, care trebuia să ne aştepte la gară, «n-a mai fost disponibil». Reuşise Securitatea să pună la cale acest lucru. Am putut face rost doar de un autobuz hodorogit şi m-am necăjit foarte rău. Dar Părintele Nicolae mi-a zis: «părinte Ionică, are patru roţi? Are! Şi merge? Merge! Atunci nu înţeleg de ce te tulburi?!»”.

O altă dovadă incontestabilă a acestui dar al ÎPS Andrei o constituie şi interviul acordat de ÎPS Sa revistei „Tabor”, în numărul pe octombrie din 2013. Intitulat „Dinamica despătimirii”, dialogul acesta, purtat cu un interlocutor inteligent şi negrăbit, publicistul Cristian Colceriu, aduce elemente noi legate, de pildă, de atmosfera Schitului Darvari, un loc de efervescenţă duhovnicească din Bucureştiul anilor ‘60-’70 ai secolului trecut. În afară de Nicolae Steinhardt, îşi aminteşte ÎPS Andrei: „La liturghia de duminică îl mai vedeam acolo pe Nicolae Secăreanu şi încă mai trăia Lascarov Moldoveanu. (...) Pe vremea aceea, în Bucureşti trăiau o seamă de oameni deosebiţi. Este vorba de Părintele Toma Chiricuţă, care, în perioada interbelică, era paroh la biserica Zlătari din Bucureşti şi conducea o revistă lunară. Era un om deosebit. După ce a ieşit din închisoare, nu a mai fost repus în preoţie la aceeaşi biserică, ci la alta, ca preot doi. La Mănăstirea Cernica era un om deosebit, Părintele Benedict Ghiuş, duhovnicul intelectualilor din Capitală. La Căldăruşani era stareţ Părintele Gherasim, viitorul episcop de Râmnic, iar la Antim, Părintele Sofian Boghiu”.

Oamenii mai tineri poate nu au auzit de marele cântăreţ de la Opera din Bucureşti, Nicolae Secăreanu, basul consacrat de mai multe roluri, în frunte cu acela al cneazului Boris Gudunov, dar şi de rolul boierului Iuga din ecranizarea romanului „Răscoala” de Liviu Rebreanu. Cât îl priveşte pe Lascarov Moldoveanu, acesta era un scriitor interbelic, care elaborase câteva volume din „Vieţile Sfinţilor”.

În acelaşi interviu, ÎPS Andrei evocă Mănăstirea Sihăstria din judeţul Neamţ, unde a ajuns în anul 1972: „Acolo erau câţiva părinţi deosebiţi. Cel care m-a fascinat iniţial pe mine – şi cred şi mărturisesc şi acum că ar putea fi trecut oricând în rândul sfinţilor – a fost Părintele Paisie Olaru. Era un mare trăitor, un om al rugăciunii, al interiorizării. Cel care învăţa, şi era foarte cunoscut în toate mediile româneşti, era Părintele Cleopa”. Dialogul din care am citat cuprinde şi detalii mai puţin sau deloc cunoscute despre Părintele Arsenie Papacioc, pe care ÎPS Andrei l-a întâlnit la Mănăstirea Dintr-un Lemn: „Părintele Arsenie a făcut parte din elita duhovnicească a României. A fost şi el închis şi, după ce a fost amnistiat în 1964, a slujit în diferite sătuleţe răzleţe, pe unde s-a putut. Arhiepiscopului Teofil Herineanu i s-a făcut milă de el şi l-a trimis preot la Filea, lângă Săvădisla, unde a slujit ca paroh un număr de ani, şi atunci când au venit vremurile mai relaxate, s-a mutat duhovnic la Mănăstirea Dintr-un Lemn, unde l-am întâlnit eu în 1972”.

În scris, aşa cum am căutat să arătăm, sau oral, precum reiese limpede din interviul din revista „Tabor”, ÎPS Andrei este un om şi un ierarh care dă seamă, în sensul cronicăresc, implicit istoric, al cuvântului, despre vremurile pe care le-a trăit, despre ardentele sale aspiraţii duhovniceşti şi pastorale şi, nu în ultimul rând, despre oamenii de seamă pe care i-a cunoscut, iar aceştia nu au fost puţini. De la un prilej evocator la altul, în loc să se repete, ÎPS Andrei aduce tot mai multe detalii despre Părintele Nicolae Steihardt, despre Părintele Dumitru Stăniloae, despre marii duhovnici din mănăstirile noastre de la sfârşitul secolului trecut, despre mireni îmbisericiţi; într-un cuvânt, despre o lume fascinantă, care a biruit prin credinţa în Hristos şi Biserica Sa opreliştile, ameninţările, potrivniciile defunctului regim ateo-comunist.

---

^[1] † Andrei Andreicuţ, S-au risipit făcătorii de basme – Amintiri care dor, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2001.

^[2] † Andrei Andreicuţ, Mărturisitori pentru Hristos I, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2005.