'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

În organizarea frumoasei Mitropolii Ortodoxe Române pentru Europa Occidentală şi Meridională, s-a desfăşurat în acest an cea de-a III-a ediţie a festivalului „De dragul frumosului” („Pour l’amour de la beauté”). Ea s-a desfăşurat pe aceleași coordonate cultural-artistice ca şi precedentele ediţii, coordonate devenite de acum tradiţionale: istorie, teatru, antropologie şi etnografie, muzică clasică, muzică tradiţională veche, pictură, teologie, fotografie, folclor (le-am enumerat în ordinea în care apăreau ele în deosebit de reuşitul catalog de prezentare a evenimentului). Manifestarea a beneficiat de oblăduirea apropiată, părintească, continuă, implicată, distinsă a Înaltpreasfinţitului părinte mitropolit Iosif Pop.

„Vedetele” Festivalului din acest an, persoanele cu cea mai mare notorietate şi rezonanţă în conştiinţa românilor din ţară şi de aiurea, au fost, fără îndoială, Grigore Leşe şi Dan Puric.

Cel dintâi a deschis Festivalul, printr-un one man show, lucru care i se potriveşte de minune. A imaginat cu mijloace scenografice minime, dar sugestive, cele trei mari lumi imperiale (ţaristă, austro-ungară, otomană) care ne-au înconjurat şi a căutat să pună în evidenţă specificitatea culturii ţărăneşti româneşti (din punct de vedere muzical), dar şi influenţele care s-au exercitat asupra ei din partea acelor culturi imperiale. Este de toată lauda felul în care acest om excepţional cercetează de-a lungul şi de-a latul ţării pentru a descoperi ultime vestigii de muzică ţărănească autentic veche, întru prezervare şi valorificare,. ;pe cât se mai poate acest lucru în zilele noastre.

La rândul său, Dan Puric, mult dorit şi mult aşteptat, a ţinut una dintre binecunoscutele şi inimitabilele sale conferinţe, cu verva-i cunoscută, cu umorul său cuceritor (bazat şi pe numeroase bancuri, bogat ilustrate onomatopeic), cu farmecu-i care-l face irezistibil. A vorbit despre martirajul din temniţele comuniste, zonă spre care s-a implicat atât de mult şi de lăudabil, nu numai cu spusa, dar şi cu fapta, prin susţinerea directă a unor acţiuni concrete. Bineînţeles, marele său talent actoricesc a jucat un rol important. Asistenţa a fost pur şi simplu încântată şi cucerită. A avut plăcuta surpriză să-şi redescopere în asistenţă una dintre puţinele sale bune profesoare de şcoală elementară, şcoală despre care, de altfel, păstrează amintiri mai degrabă neplăcute. Mai era prevăzut, pentru închiderea Festivalului, şi un spectacol de pantomimă cu excelentul actor, dar, din motive de lipsă de timp, pe cât se pare, nu a mai avut loc, spre marele regret al participanţilor.

Dar deschiderea oficială a Festivalului s-a petrecut în cea de-a doua seară a Festivalului, în impresionanta Sală Bizantină a lui Hôtel de Béhague, când excelenţa sa, domnul Bogdan Mazuru, ambasadorul României în Franţa, şi Înalpreasfinţitul Părinte Mitropolit Iosif au rostit îndătinatele cuvinte de deschidere şi de întâmpinare. Mai întâi, Mitropolitul Iosif, cu harul binecunoscut şi binefăcător a rostit un cuvânt duhovnicesc despre rostul formativ determinant al frumosului în viaţa creştinului şi a binecuvântat desfăşurarea noii ediţii. Apoi, în alocuţiunea sa, domnul ambasador i-a asigurat pe organizatori de preţuirea pentru felul în care a fost conceput şi organizat Festivalul şi de tot sprijinul ambasadei şi pentru viitoarele ediţii. Dar, din partea Ambasadei, o implicare directă şi o prezenţă mai accentuată la manifestări a fost de constatat din partea doamnei Yvette Fulicea, ministru plenipotenţiar.

Acea seară a fost dedicată secţiunii de muzică clasică. Aceasta a constituit mereu, fără îndoială, una dintre secţiunile cele mai limpezi şi cele mai sigure în reuşită ale Festivalului. Am reîntâlnit cu plăcere şi bucurie pe câţiva din pilonii permanenţi ai acestei secţiuni. Mai întâi îl voi menţiona pe părintele şi maestrul Jean-Claude Pennetier, nume de prim rang al pianisticii franceze de astăzi, pe care, de altfel, aveam să-l revăd şi să-l reascult în cadrul Festivalului Enescu din acest an. Maestrul Pennetier a fost însoţit de un excelent violonist, de altfel vechi colaborator şi bun prieten cu el, anume Ami Flammer, obişnuit şi el cu mari scene ale Europei. Cei doi maeştri ne-au încântat, ţinându-ne cu sufletul la gură, interpretând de această dată piese de George Enescu şi Bela Bartok. La fel de strălucitoare ca la precedentele ediţii, doar că un pic mai matură şi mai şlefuită de vârstă în interpretare, a fost preferata mea Charlotte Coulaud. În programul ei, lucrări dificile, dar cât de frumoase, de Beethoven şi Bach. A revenit în Festival, cu distincţia-i deosebită, după un an de absenţă, doamna Diana Cazaban, cu vioara-i fermecată, în piese de Brahms şi Enescu. Un alt profesionist de marcă, clarinetistul Claude Delangle, profesor la Conservatorul parizian, a cântat, de astă dată, coordonând, în faţa altarului celebrei biserici Saint-Sulpice, o formaţie compozită, de excelenţi interpreţi români şi francezi (Ruxandra Ibric-Ciobanu – soprană, Mathieu Mariau – clavecin, Vlad Crosman – bariton, Amandine Sigrist – vioară barocă). S-a cântat muzică din ambele tradiţii: orientală (de sorginte bizantină) şi occidentală (Bach). Deosebit de aşteptată şi de bine receptată a fost colaborarea părintelui diacon Claude Delangle cu Grigore Leşe, pusă la cale cu prilejul precedentei ediţii a Festivalului. A fost o cuceritoare surpriză să vezi cum îşi împleteau sonurile sub bolţile bătrânei catedrale saxofonul francezului cu fluierul sau cavalul românului, cum din două culturi atât de deosebite ca spaţiu spiritual şi geografic, ca spirit, se poate ţese un fuior muzical valabil, absolut încântător. Cei doi remarcabili muzicieni s-au simţit şi s-au intuit foarte bine unul pe celălalt şi a rezultat un spectacol unic prin spiritul de rigoare artistică şi de bine temperată improvizaţie, în acelaşi timp.

Secţiunea de antropologie şi etnografie a beneficiat de prezenţa a doi dintre corifeii domeniului în zilele noastre pentru spaţiul etnografic românesc, anume de doamna Sanda Golopenţia şi de soţul ei, domnul Constantin Eretescu, veniţi anume de peste Ocean, pentru a conferenţia în cadrul Festivalului. Doi profesionişti de marcă, dar de o exemplară modestie. Conferinţele lor, cu caracter exhaustiv, au fost foarte bine primite. Doamna Sanda Golopenţia a avut o expunere socio-lingvistică despre „Cuvântul cruce” în limba română, privit în paralel şi cu nuanţele lui în alte limbi europene. La rândul său, domnul Constantin Eretescu le-a ţinut participanţilor atenţia trează cu o conferenţiere despre „Crucea şi însemnele creştine în obiceiurile românilor”, trecând prin toate evenimentele majore ale vieţii, de la naşterea unui om până la moartea sa.

Conferinţa din acest an a subsemnatului s-a intitulat „Sfânta Cruce - semn şi însemn”. Autorul studiului a vorbit despre universalitatea crucii, despre felul cum întreaga Creație este structurată de Cruce. Frumusețea acesteia se datorează și Crucii. Crucea este strâns și intim legată de Hristos. Ea trimite cel mai simplu și mai rapid și mai direct la Hristos și la toate ale Lui. Prin Hristos, cu Hristos, Crucea este totdeauna legată de Sfânta Treime. Crucea îi este creştinului identitară. Creștinismul, îndeosebi cel ortodox, vorbește despre Cruce în termenii bucuriei. Însemnarea cu semnul crucii înseamnă curățarea locului, a celui exterior, dar mai ales al celui interior, înseamnă sfințire. Precum la Hristos, nici la om nu există Înviere fără un drum al Crucii, al suferinţei. Crucea schimbă sensul morții. Îl inversează, conducând la biruirea ei. Crucea este poarta intrării în Cămara de Nuntă, la Nunta Fiului lui Dumnezeu (totodată și Fiul Omului) cu mireasa Sa Biserica. Şi, cum se știe că există o mântuire a neamurilor, se poate vorbi și despre o purtare de cruce la scara neamului. În sensul acesta, Ţăranul român îşi asumă atât Crucea lui Hristos, cât şi crucea existenţei în această lume, cu tot ce implică acest lucru: jertfă, suferinţă, îndelungă-răbdare, în situaţiile cele mai dramatice mărturisirea credinţei cu preţul vieţii. De asemenea, se poate vorbi de Cruce în termeni de frumuseţe: o frumusețe a jertfei și a mărturisirii, o frumusețe a semnului și a însemnării. Crucea a devenit, prin Hristos, element transfigurator sine qua non al unei vieți. Ea este direct legată de lucrarea Schimbării la Față. În încheiere, am considerat că unul dintre cele mai importante roluri ale Crucii este acela este acela de a-i face pe oameni să intre într-o comunitate de iubire unii cu ceilalți.

Tot în primitoarea şi intima Criptă a Puţului, s-au ţinut şi o masă rotundă, în jurul temei „Puterea Sfintei Cruci în rugăciunile liturgice şi în icoanele bizantine”. În fapt, au fost două expuneri, fiecare conferenţiar tratând cu deosebită acribie despre „felia” lui profesională din temă. Minunatul şi duhovnicescul părinte Arhimandrit Daniil Oltean, de la Galați, vicar administrativ la Episcopia Dunării de Jos, care face un doctorat, în paralel, la Paris şi în Grecia, pe cea teologică, s-a referit la rugăciune, iar domnişoara Emanuela Toma, o tânără şi merituoasă specialistă în istoria artei, de la Paris, la icoane, însoţindu-şi expunerea cu bogate ilustrări video.

Deosebit de reuşită a fost şi anul acesta expoziţia antropologică şi etnografică, având ca principal autor pe doamna preoteasă Alexandra Marinescu-Sav, ajutată, ca foarte adesea, de pictorul Constantin Cioc. Cea de la această ediţie, dedicată Sfintei Cruci, şi-a propus să evoce prin stilul şi duhul de abordare personalitatea lui Horia Bernea, ctitorul Muzeului Țăranului Român. În această privinţă, titlul ei a fost explicit şi semnificativ: „Puterea Crucii. In memoriam Horia Bernea”. După ce o dorită şi preconizată colaborare cu Muzeul Țăranului Român a căzut datorită hachiţelor birocratice, slabei deschideri a Muzeului spre eveniment şi implicării directorului general al Muzeului în acţiuni nesăbuite, impietând asupra spiritului ţăranului, Alexandra Sav a fost nevoită să se descurce cu forţe proprii, adică bazându-se pe obiecte din propria-i colecţie (este drept, destul de bogată) şi pe propria-i inspiraţie şi pricepere, bine cunoscute şi bine apreciate, de altfel, de la precedentele ediţii. Această închinare memoriei lui Horia Bernea s-a dorit şi datorită temei Festivalului, cea generică pentru manifestările din Patriarhia Română în acest an, anume Sfânta Cruce. Se ştie cum Muzeul Țăranului Român s-a redeschis în zilele de Paşti ale anului 1992 cu Expunerea „Crucea”, prin care Horia Bernea a reuşit să uimească frumos lumea culturală bucureşteană, dar după cum avea să se dovedească, şi pe cea europeană (lucru probat de primirea distincţiei de Muzeu European al Anului în anul 1996). Aveam să aflu în această expoziţie construită de Alexandra Marinescu-Sav spiritul lui Horia Bernea mai prezent decât este el în momentul de faţă la Muzeul Țăranului Român. Cripta bisericii Saint-Sulpice, dacă ştii s-o foloseşti, este un spaţiu prietenos pentru o expoziţie, asemenea cumva regretatei Catacombe a lui Sorin Dumitrescu, dar mai marte, circulară şi cu absidiole. Sporeşte taina expunerii. Alexandra Marinescu-Sav a aflat secretul punerii obiectelor să convorbească într-un fericit dialog, a aşezării luminării astfel încât ea să ea să te poarte cu gândul la vechi spaţii ecleziale. Taina spunerii despre ţăran câştiga în profunzime, dar totodată putea fi mai apropiat intuită, fără a se epuiza în vreun fel. Desigur această izbutire şi această răzbatere a spiritualităţii ţărăneşti până la sufletele şi minţile noastre noi nu se putea fără o mare dragoste a autoarei pentru lumea ţărănească şi fără o cercetare atentă ei. După cum, nici fără o privire implicată asupra duhului a ceea ce a făcut Horia Bernea la Muzeul Țăranului şi a însuşirii acelui duh. Expoziţia nu a constituit în nici un fel o pastişă, a fost o manifestare originală şi vie, în care lecţia deprinsă de la ctitorul Muzeului Țăranului a fost aplicată în duh şi adevăr.

Alte două expoziţii, de mai mică anvergură, au avut loc în paralel cu expunerea principală. Una, „De la semn la simbol”, i-a aparţinut pictorului Constantin Cioc, un vechi participant şi colaborator de bază al Festivalului, care a încercat să exploreze şi să exploateze semnul Crucii, în felurite înscrieri grafice simbolice. E vorba de un număr de pânze negre pe care erau înscrise cu alb diferite forme pornind de la cruce şi întorcându-se la ea. Cea de-a doua, „Prin jertfă, spre desăvârşire”, s-a datorat artistului amator Silviu Batariuc, însoţit şi secondat de frumoasa sa soţie. El a încercat o sinteză a artelor, creând o manifestare în care exprimările plastice s-au însoţit cu cele muzicale şi poetice. În măsura în care va şti să privească cu atenţie şi folos la arta înaintaşilor (a celor mai buni, desigur), să fie într-o continuă căutare nu numai a adevărului de credinţă, dar şi a celui artistic, Silviu Batariuc va ajunge la exprimări tot mai limpezi, cu o forţă superioară a exprimării. Cu alte cuvinte va fi tot mai convingător în demersul său.

Ca la fiecare ediţie, au fost şi la aceasta manifestări la care am lipsit, îndeosebi datorită atracţiilor culturale irezistibile ale Parisului. Principala dintre ele a fost duminica câmpenească de duminică 19 mai, de la sediul Mitropoliei, de la Limours. A contribuit la asta şi ameninţarea ploii, care până la urmă avea să cadă după încheierea evenimentului. Sub genericul „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase” s-a desfăşurat un amplu program de cântări bisericești din Transilvania, prin colaborarea unui grup de săteni din Bixad (avându-i coordonator artistic pe prof. Iacob Pop şi ca manager artistic pe Gheorghe Cârciu), beneficiind de colaborarea acelaşi omniprezent şi generos Grigore Leşe. În cadrul manifestării a fost organizată şi o expoziție – târg (aşadar, cu vânzare) de artă etnografică tradițională, artă religioasă şi obiecte liturgice.

Cum ne-a obişnuit, Festivalul a conţinut şi o secţiune de fotografie. În sălile Institutului Cultural român, doi minunaţi preoţi (vechi şi buni prieteni, de altfel) Iulian Nistea (de la Paris) şi Ionuţ Gânscă (de la Cluj) au pus pe simeze o emoţionantă expoziţie de fotografii de cruci şi troiţe de pe Valea Arieşului. Erau poze făcute acum 20 de ani, însoţite cu reveniri recente în aceleaşi locuri. Urmele lăsate de trecerea timpului şi de neputinţa sau neimplicarea oamenilor erau adesea răvăşitoare. Descopereai cruci care au fost mai bine sau mai puţin bine întreţinute şi salvate, altele peste care timpul trecuse necruţător, până la a fi şterse din peisaj. Era excepţional pusă în evidenţă, cu mijloace diferite (datorită evoluţiei tehnicii fotografice în acest răstimp), dar la fel de bine stăpânite, relaţia cu totul aparte, de o inimaginabilă profundă rimare şi însoţire dintre spaţiul acelei zone transilvane şi cruce. Expoziţia spunea mult şi convingător despre relaţia ţăranului cu Dumnezeu, împlinită pe calea unei intense şi frumoase exprimări a credinţei (expoziţia s-a şi intitulat, de altfel, Frumuseţea crucii în lume). În completarea expoziţiei, părintele Ionuţ Gânscă a prezentat un film propriu, menit să atragă atenţia asupra dramei oraşului Abrud, ameninţat cu pieirea, în condiţiile căderii industriale suferite de acest loc după 1990. Vernisajul expoziţiei a beneficiat de cuvinte introductive din partea lui Costion Nicolescu şi a academicianului Răzvan Teodorescu.

În continuare, distinsul profesor avea să participe, în Sala Bizantină a Ambasadei, la un dialog pe teme de istoria Bisericii în lumea răsăriteană şi în cea occidentală, cu Preasfinţitul părinte episcop vicar al Mitropoliei, Marc Nemţeanul, şi el istoric de profesie. Acest dialog, intermediat cu discreţie şi acurateţe de doamna Yvette Fulicea, a constituit, practic, reunirea temelor cu care cele două personalităţi erau anunţate (Sub semnul Crucii. Creştinismul românesc, latinitate şi ortodoxie şi, respectiv, Creştinismul în Franţa înainte de Schismă şi renaşterea Ortodoxiei în epoca contemporană) A rezultat un dialog antrenant, plin de o spumoasă vervă intelectuală, între doi oameni de vastă cultură şi specialişti de primă mână în ceea ce priveşte istoria culturii, care s-au înţeles şi completat de minune, spre bucuria spirituală a unui public însetat de tot ceea ce ţine de aspectele de credinţă şi de spiritualitate ale istoriei umanităţii, cu atât mai mult atunci când ele se referă şi la istoria celor două neamuri pe care le slujeşte Biserica noastră din Franţa. Personal, l-am descoperit cu acest prilej, cu mare bucurie şi încântare duhovnicească, pe acest părinte minunat şi om de vădită anvergură spirituală, care este preasfinţitul părinte Marc, de altfel cu ani buni petrecuţi la mânăstirea Sihăstria, în ucenicie la părinţii extraordinari, precum Paisie Olaru şi Cleopa Ilie. Un om cu care se pot câştiga bătălii duhovniceşti dintre cele mai importante pentru mântuire.

Un moment neaşteptat, absolut surprinzător pentru mine, a fost cel din finalul Festivalului, când ne-am dus în pelerinaj, spre închinare şi rugăciune, la moaştele Sfintei Elena, aflate în plin centrul Parisului, în biserica Saint Leu et Saint Gilles, cam la vreo două sute de metri de celebrele Hale. Am trecut de zeci de ori prin preajma acelei biserici, dar cine să fi bănuit existenţa acelor moaşte acolo, în lumea aceea atât de tulbure şi de neglijentă, în mare parte, la cele sfinte? Nimeni nu mi le vestise până acum. După aceea, într-o sală laterală a bisericii, părintele episcop Ignatie Mureşanul, care îi are acum în păstorire pe credincioşi români din Marea Britanie, a susţinut conferinţa: „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena în actualitate. Pledoarie pentru dimensiunea publică a credinţei”. Extrem de doctă, dovedind o documentare extrem de bogată şi de actualizată, expunerea nu a ocolit unele aspecte controversate din viaţa Sfântului Constantin cel Mare, extrăgând, odată cu Biserica, şi din ele învăţăminte importante.

Şi la această ediţie, părintele Emilian Marinescu, consilierul cultural al Mitropoliei, a avut un rol covârşitor atât în organizarea întregului eveniment (la care a fost iarăşi secondat cu brio de preoteasa sa, doamna Alexandra Marinescu-Sav), cât şi prin moderarea cu eleganţă, prestanţă, delicateţe, siguranţă a tuturor evenimentelor Festivalului, l-a avut. Blând, mereu cu un zâmbet cald pe chip, mereu însoţindu-se de un umor delicat, în ciuda oboselii, în ciuda a tot felul de detalii carte trebuiau mereu puse la punct, în ciuda a tot felul de probleme de rezolvat care apăreau pe neprevăzute, în ciuda dificultăţii de a face ca să fie mulţumiţi cât mai mulţi dintre participanţi. Pe scurt, a fost un factotum, unul care le-a dus pe toate cu bine la împlinire.

Cheia văzută, dar şi nevăzută a acestei atât de izbutite manifestări care este Festivalul de la Paris, o constituie Înaltpreasfinţitul Iosif, mereu atent la fiecare din cei din preajmă, cu un zâmbet luminos pe chip, de un creştinism temeinic aşezat şi încurajator, cu observaţii şi intervenţii teologice de mare rafinament. L-ai urma oriunde, oricând, pentru că îl simţi că este un păstor bun. E omul potrivit la locul potrivit, omul care sfinţeşte locul. Numai sub oblăduirea unui astfel de ierarh se putea naşte un astfel de festival. A ştiut să se înconjoare de o echipă pe cât de bună, pe atât de eficientă, formată din oameni după chipul şi asemănarea păstorului lor, oameni fini, cu nobleţe spirituală şi culturală, iubitori de cultură, slujitori smeriţi ai celor dimprejurul lor.

Cu mult mai puţin susţinut financiar în acest an de ICR, organizarea unei astfel de manifestări implică şi impune eforturi imense pe diverse planuri: antamarea colaboratorilor, colaborarea cu ei şi între ei, logistica numeroaselor activităţi din cadrul evenimentului, coordonarea acestora… şi, nu în ultimul rând, cele financiare.

Visul meu este acela ca să văd Festivalul mediatizat în L’Officiel des spectacles, propus astfel unui public cât mai larg, pentru că merită.

Nu voi înceta să recomand această manifestare ca model de urmat şi de alte eparhii, fie ele din diaspora sau din ţară. Fiecare la putinţele ei din punct de vedere al dimensiunii, dar, în orice caz, fără niciun rabat la calitate. Căci frumuseţea vine de la Dumnezeu şi sporiţi în ea se cuvine să mergem la El!