'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Evanghelia de astăzi evocă două minuni săvârşite de Mântuitorul Iisus Hristos: vindecarea femeii care s-a atins pe ascuns de hainele lui Iisus şi învierea fiicei lui Iair, o fată de numai doisprezece ani, singură la părinţi. Aşa cum ne relatează Evangheliile, Domnul şi-a însoţit mereu propovăduirea de vindecări minunate, prin care alina suferinţele oamenilor. A vindecat tot felul de bolnavi: orbi, şchiopi, leproşi, paralitici, îndrăciţi, etc. Dincolo de faptul că prin aceste minuni şi-a manifestat mila şi iubirea Sa de oameni, redându-i sănătoşi vieţii şi sensului acesteia, vindecările minunate constituiau şi o legitimare a învăţăturii şi a identităţii Sale ca Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii. Faptele salvatoare ale lui Iisus, săvârşite până în al doilea an al activităţii Sale în Galileea, îşi ating punctual culminant prin învierea fiicei lui Iair. Prin aceasta El salvează chiar şi din moarte, arătându-Se Stăpân şi Domn nu numai al trupurilor şi al sufletelor, ca în cazul vindecărilor minunate săvârşite până atunci, ci şi ca Domn şi Stăpân asupra vieţii şi a morţii.

Faptul acesta reiese chiar înainte de învierea propriu-zisă a fetei. Iisus se întorcea din ţinutul Gadarenilor, unde vindecase un îndrăcit (Lc. 8, 27-39), şi se îndrepta spre oraşul Său (v.40), însoţit de mulţime. Toată lumea se bucura de întoarcerea Lui, dar cineva se bucura mai mult, căci în sufletul lui încolţise o speranţă, ultima speranţă. Acesta era Iair, mai marele sinagogii din Capernaum. El îl întâmpină pe Iisus, pe cale, cu rugămintea fierbinte să vină repede în casa lui fiindcă singura lui fiică era pe moarte (v.42). Fără ezitare, Iisus s-a îndreptat de îndată spre casa lui Iair, fiind sigur că-i va putea răspunde rugăminții lui de a-i salva fiica muribundă. Dar imediat a venit cineva din casa lui Iair și apropiidu-se de el i-a zis: „Fiica ta a murit; nu-L mai supăra pe Învățător” (v.49). Deși Iisus a auzit acestea, și știa și El că fiica lui Iair murise, i-a zis totuși: „Nu te teme. Crede numai, și ea se va mântui” (v.50). Iar când a intrat în casă le-a zis celor ce o plângeau: „Nu plângeți; n-a murit, ci doarme” (v.52). Luând apoi fata de mână i-a zis: „Copilă scoală-te!” (v.54). În clipa aceea, sufletul care părăsise trupul fetei s-a întors în trup și ea a înviat. Pentru întărirea evidenței că fata a revenit la viața normală, Iisus a poruncit apoi să i se dea să mănânce (v.55). Prin aceasta Iisus a arătat că în fața lui Dumnezeu, și El este Dumnezeu, moartea nu este decât o stare trecătoare, un somn, care nu întrerupe decât viața pământească. „Doarme”, a zis El! De aceea cei care Îl luaseră în râs atunci când a spus că fata n-a murit, ci doarme, au rămas înmărmuriți. Gândirea lor evident nu era cea a Domnului.

Evangheliile notează trei învieri săvârșite de Domnul: învierea fiicei lui Iair (Lc. 8, 41-56), relatată în Evanghelia de astăzi, învierea fiului văduvei din Nain (Lc. 7, 11-16) și a lui Lazăr din Betania (In. 11, 11-45). Moartea acestora a cauzat multă durere în sânul familiilor cărora le aparțineau. Domnul i-a redat vii acestor familii și o data cu aceasta mângâierea. În același timp, aceste învieri prevestesc învierea Mântuitorului Hristos, și toate la un loc, prevestesc învierea noastră la a doua venire a Domnului. Moartea și învierea fiicei lui Iair ne duce cu gândul, în felul acesta, la propria noastră moarte și înviere și la faptul că întreaga lucrare a Mântuitorului s-a făcut pentru viața și mântuirea noastră.

În Vechiul Testament, gândul la sfârșitul vieții pământești, gândul la moarte era considerat a fi supremul act de înţelepciune, după cum rezultă din Înţelepciunea lui Isus Sirah 7, 38: „în tot ce faci adu-ți aminte de sfârșitul tău, și nu vei păcătui în veac!” Aceeași înțelepciune era exprimată și în cultura lumii antice prin dictonul memento mori! – „adu-ti aminte că vei muri!” O dată cu noua realitate intrată în lume prin învierea lui Hristos, Care s-a făcut „începătură a învierii celor adormiți”, temelia, garanția și izvorul învierii noastre (1 Cor. 15, 17 - 20), gândul nostru se mută de la „sfârșit”, de la moarte, la viața cea fără de sfârșit pe care o avem, ca anticipare, prin credință, virtute superioară înțelepciunii. Așadar, a cugeta la înviere devine supremul act de credință, încât anticul memento mori! se preschimbă în creștinism în memento resurectionis – „adu-ţi aminte de înviere!”. Faptul acesta l-a accentuat Mântuitorul în dialogul cu Marta, sora lui Lazăr, înainte de a-l învia din morţi, spunând: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi; şi tot cel ce trăieşte şi crede în Mine, în veac nu va muri” (In.11,25-26). Desigur, moartea ca despărţire a sufletului de trup nu poate fi evitată întrucât aceasta ţine de condiţia noastră muritoare ca urmare a căderii (Fac.2,17). Toţi cei înviaţi de Domnul, după ce şi-au încheiat viaţa pământească rânduită de Dumnezeu, au murit, în acest sens, din nou. Învierea cu trupul a persoanei umane individuale pentru viaţa veşnică nu poate avea loc decât în solidaritate cu prefacerea întregului cosmos în „cerul nou şi pământul nou” al Împărăţiei lui Dumnezeu la sfârşitul chipului actual al lumii, care va avea loc la a doua venire a Domnului (Apoc. 21, 1-2).

Mântuitorul Iisus Hristos a înviat singur pentru a ne descoperi finalitatea vieţii şi a persoanei umane, pentru a pune în faţa noastră perspectiva învierii şi a vieţii veşnice, dar mai ales pentru a Se face temelia învierii noastre şi izvorul puterii de transfigurare a cosmosului întreg. Cei ce cred în Hristos şi în lucrarea Lui mântuitoare au aici şi acum începutul Împărăţiei, după cum ne asigură El Însuşi: „Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel Care M-a trimis, are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă” (In. 5, 24). O caracteristică esenţială a creştinului este aceea că el aşteaptă ceea ce Dumnezeu pregăteşte ca realitate ultimă, Împărăţia Sa, viaţa care va să vină, în care întreaga creaţie va fi transfigurată, ridicată la un nivel superior de existenţă. El ştie „că nu avem aici cetate stătătoare, ci căutăm pe aceea ce va să fie” (Evr. 13, 14) pentru că „cetatea noastră este în ceruri, de unde-L aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Iisus Hristos, Care va schimba trupul nostru de smerenie spre a-l face după chipul trupului Său de slavă” (Filip. 4, 20-21). Celor ce cred în Hristos şi împlinesc cuvântul Lui li s-a deschis nu numai calea vieţii veşnice, ci au primit şi puterea dumnezeiască de a parcurge cu El drumul care duce la viaţa veşnică în comuniune cu Dumnezeu. Viaţa creştină este experimentată, de aceea, ca un pelerinaj continuu, marcat de o luptă între stricăciune, păcat şi moarte, pe de o parte, şi plinătate, sfinţenie şi viaţă veşnic fericită, pe de altă parte. Această luptă şi izbânda ei finală constituie «viaţa în Hristos», care se va încununa în Împărăţia viitoare a lui Dumnezeu, împreună cu El.