--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Decembrie 2013, nr. 12 (284), an XXIV (serie nouă)
In memoriam
--- pagina: 9

Părintele Profesor Ene Branişte - 100 de ani de la naştere

de Dr. Cătălin Pălimaru

Dacă ne referim la spaţiul Ortodoxiei româneşti, teologia a beneficiat de vocaţii aparte. Există voci care tind să minimalizeze contribuţia românească la patrimoniul teologiei ortodoxe universale. Se invocă drept argument faptul că teologia românească nu are nume sonore, că rezonanţa lor peste hotare este scăzută. Acest cvasi-anonimat specific teologiei româneşti, credem noi, nu e cauzat de contribuţiile modeste pe care le-ar avea teologii români, ci slabei mediatizări de care s-au învrednicit lucrările lor pe plan internaţional, şi mai ales interesului redus manifestat de specialiştii străini faţă de nişte lucrări scrise într-o limbă nu foarte accesibilă. Paradoxal, însă, chiar unii din propriii noştri preoţi, profesori sau cercetători au un apetit destul de scăzut pentru teologia promovată în Biserica lor.

Se impune astăzi ca o urgenţă şi o prioritate, recuperarea şi revalorificarea teologiei ortodoxe române contemporane, pentru a evita riscul de a învălui în anonimat contribuţiile semnificative ale teologilor noştri. Teologia ortodoxă română a rămas, în mare parte, neexplorată până acum[1], deşi cercetarea teologică românească nu s-a oprit. Foarte multe studii, foarte multe articole de un nivel ştiinţific de apreciat, zac uitate în reviste, aşteptând interesul noilor generaţii.

Teologii români ai secolului XX au fost creatorii unei epoci în spiritualitatea românească. Există analize care subestimează potenţialul Bisericii Ortodoxe Române în timpul regimului comunist, supralicitându-se colaborarea umilitoare şi acel modus-vivendi dintre Biserică şi putere. Cu referire la perioada anilor 1947-1989 se uită contribuţia Învăţământului teologic la vitalizarea Bisericii Ortodoxe Române. Susţinut de mari profesori, Învăţământul teologic românesc a produs lucrări ştiinţifice de mare valoare, a făcut cunoscută vocea ortodoxiei româneşti în întâlnirile ecumenice, dar mai ales a pregătit oameni, arhierei şi preoţi ai Bisericii noastre.

Părintele Ene Branişte, de la a cărui naştere a trecut deja un veac, a fost dascălul unor generaţii întregi de arhierei, preoţi şi credincioşi care îi păstrează vie amintirea şi îi apreciază la superlativ activitatea şi opera. Pregătirea sa, munca intensă de la catedră şi din cercetare se reflectă în impresionanta sa operă, ce nu conteneşte să rodească şi astăzi, contribuind la formarea tinerelor generaţii de teologi.

Părintele Profesor Ene Branişte s-a născut în localitatea Suseni, judeţul Argeş, la 12 octombrie 1913 şi a crescut într-o familie numeroasă alături de zece fraţi. Dintre cei unsprezece, trei vor urma calea preoţiei: Ene, Marin şi Emanoil. În teologia românească s-a remarcat şi Părintele Marin Branişte, doctor în teologie cu o teză despre călătoriile în Orient ale pelerinei apusene Egeria (sec. IV). După şcoala primară în satul natal, Părintele Ene Branişte urmează cursurile Seminarului Teologic “Neagoe Basarab” din Curtea de Argeş, absolvindu-l în iunie 1933. Devine apoi student al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti şi licenţiat în iunie 1938 cu teza Liturghierul ortodox. Studiu istorico-liturgic, foarte apreciată de comisie. Între timp absolvise şi cursurile Seminarului Pedagogic universitar “Titu Maiorescu” din Bucureşti, studii care îi vor folosi ulterior în cariera didactică. A urmat timp de doi ani (1947-1948) şi cursurile Facultăţii de Litere din Bucureşti, secţia Limba română.

În urma examenului de licenţă a fost remarcat de titularul catedrei de Liturgică şi Pastorală de la Facultatea de Teologie din Bucureşti, reputatul Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, care-l propune consiliului profesoral spre a fi numit în postul de asistent la această catedră. Faptul se întâmplă la 1 octombrie 1938, moment în care Părintele Branişte îşi începe lunga şi prodigioasa carieră didactică, derulată pe parcursul a aproape 45 de ani. În acelaşi an (1938) se înscrie la cursurile de doctorat sub îndrumarea Pr. Prof. Petre Vintilescu.

Timp de 12 ani (până la 31 martie 1950) Părintele Branişte va funcţiona pe postul de asistent la catedra amintită, suplinind totodată şi alte posturi: la Catedra de Omiletică şi Catehetică (1943-1945 şi 1950), la Catedra de Sectologie şi Îndrumări misionare (1945-1946), la Catedra de Pedagogie şi Istoria Pedagogiei (1947). La 26 iunie 1943 susţine cu brio teza de doctorat, pe care o şi publică în acelaşi an la Bucureşti sub titlul Explicarea Sfintei Liturghii după Nicolae Cabasila. La 15 octombrie 1950 a fost numit, prin decizie patriarhală, profesor titular la Catedra de Liturgică, Pastorală şi Tipic, rămasă vacantă prin pensionarea Părintelui Profesor Petre Vintilescu, catedră care din 1956 se va numi Liturgică, Pastorală şi Artă creştină, şi în fruntea căreia Pr. Prof. Ene Branişte se va afla timp de 32 de ani, cu rezultate remarcabile, obţinute printr-o susţinută muncă.

Pentru scurte perioade de timp Părintelui Ene Branişte i s-au încredinţat funcţii de conducere în Institutul Teologic Universitar din Bucureşti. A fost cooptat şi în comisia de editare a colecţiei “Părinţi şi Scriitori Bisericeşti” (PSB), iniţiată şi condusă de PF Patriarh Iustin Moisescu. Revista Studii Teologice a Institutelor Teologice din Patriarhia Română a avut în Părintele Ene Branişte un preţios îndrumător şi colaborator.

Poate cea mai importantă activitate a Părintelui Ene Branişte a fost desfăşurată la catedră şi în cercetare. Catedra de Liturgică, Pastorală şi Artă creştină condusă de Părintele Ene Branişte timp de 32 de ani şi-a conturat un profil propriu, accentul fiind pus de conducătorul ei pe aprofundarea semnificaţiilor simbolice şi a conotaţiilor dogmatice şi istorice ale slujbelor bisericeşti, pe pregătirea temeinică teoretică şi practică a studenţilor, viitorii slujitori ai altarelor, pe revelarea profunzimilor duhovniceşti ale artei iconografice, ipostazele cultului creştin, taina preoţiei, tipicul ortodox, cântarea şi arta bisericească fiind temele forte ale preocupărilor sale didactice.

A fost delegat de Patriarhia Română să conferenţieze la Cursurile de îndrumare misionară şi pastorală a clerului, timp de mai mulţi ani prelegerile sale gravitând în jurul unor teme precum: Uniformitatea în ritual şi în cântarea bisericească în cultul Bisericii Ortodoxe Române; Participarea activă a credincioşilor la Liturghie şi mijloace pentru realizarea ei; Cultul Bisericii Ortodoxe Române faţă de cultul celorlalte confesiuni creştine şi al sectelor din ţara noastră; Combaterea inovaţiilor în săvârşirea serviciilor divine; Cultul ortodox ca mijloc de propovăduire a dreptei credinţe, a dragostei şi a bunei înţelegeri între oameni; Temeiuri biblice şi tradiţionale pentru cântarea în comun a credincioşilor; Cultul sfinţilor în Biserica Ortodoxă; Sfinţii români şi sfinţii cu moaşte la noi în ţară; Despre calendar ş.a. Regăsim aceste teme în diferite studii publicate de Părintele Ene Branişte în decursul timpului în revistele bisericeşti.

Cât priveşte cercetarea ştiinţifică, Părintele Branişte va rămâne pentru multă vreme în teologia românească un nume de referinţă, greu de depăşit prin lucrările sale, prin numărul studiilor, prin bogăţia informaţiilor şi a surselor citate, prin temele care după zeci de ani rămân actuale. În domeniul Liturgicii româneşti, incontestabil, Părintele Branişte deţine supremaţia. Prin câteva studii el va domina pentru mult timp cercetarea teologică în acest domeniu. Remarcăm în mod deosebit cele două cursuri sau manuale normative pentru Facultăţile de Teologie din ţară: cursul de Liturgică generală şi cel de Liturgică specială[2], două lucrări de anvergură, aproape exhaustive şi alcătuite în urma unor minuţioase cercetări, derulate în decursul câtorva zeci de ani.

Părintele Ene Branişte a publicat peste 70 de studii de Liturgică, 14 studii de Pastorală, câteva articole despre Arta creştină, 38 de predici şi cuvinte de învăţătură, 26 de studii şi articole cu un conţinut variat, 27 de cuvântări, cronici şi prefeţe, 86 de recenzii şi note bibliografice şi câteva studii publicate în străinătate, toate însumând mii de pagini. Dintre acestea unele rezistă peste timp şi merită subliniate: Explicarea Sfintei Liturghii după Nicolae Cabasila (teză de doctorat, Buc., 1943) şi traducerea operei lui Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii, “Participarea la Liturghie şi metode pentru realizarea ei” (ST, 1949), “Teologia icoanelor” (ST, 1952), Rolul Athosului în istoria cultului ortodox (1953), “Schisma şi cultul creştin” (Ortodoxia, 1954), “Problema unificării calendarului liturgic în Biserica Ortodoxă” (Ortodoxia, 1955), “Unitate şi varietate în cultul liturgic al Bisericilor Ortodoxe autocefale” (ST, 1955), lucrările privind studiul comparat al cultului principalelor confesiuni creştine, al tipicului bisericesc, Explicarea Sfintelor Taine de iniţiere (Buc., 1990) şi nu în ultimul rând studiile de Pastorală.

Retrospectiv privind întreaga operă a Părintelui Profesor Ene Branişte, suntem îndreptăţiţi să credem că ea îşi va păstra actualitatea. În plus, va oferi un permanent punct de plecare pentru cercetările ulterioare. Ar fi interesant de evaluat, printr-o teză de doctorat eventual, aportul său la consolidarea teologiei româneşti contemporane, punându-l în ecuaţie cu alţi reputaţi liturgişti ortodocşi ai secolului XX: A. Schmemann, N. Afanasiev, C. Kern, P. Trembelas ş.a.

Ar fi ingrat din partea noastră să trecem cu vederea ipostaza sacerdotală a Părintelui Ene Branişte. La 26 octombrie 1940 a fost hirotonit diacon pe seama fostei capele “Sf. Sava” a Universităţii din Bucureşti, dar a slujit preponderent la Parohia “Oborul Vechi” din capitală, unde anterior funcţionase pe post de cântăreţ. La 15 mai 1950 a fost hirotonit preot onorific pe seama paraclisului Institutului teologic universitar din Bucureşti de către PF Patriarh Teoctist, pe atunci episcop vicar patriarhal şi rector al Institutului teologic. Doi ani mai târziu i s-a conferit rangul de iconom stavrofor. La altar Părintele Branişte demonstra măsura credinţei sale printr-o slujire pioasă, izvorâtă din convingere. Coordonata pastorală a teologiei sale găsea un corespondent şi o justificare în slujirea sa preoţească, fapt pentru care tot ce a spus el despre preoţie, despre duhovnic, despre Sfânta Liturghie convinge şi astăzi.

Părintele Ene Branişte s-a stins din viaţă la 18 martie 1984. Amintirea sa rămâne vie în conştiinţa celor care l-au cunoscut. A lăsat posterităţii o operă teologică impresionantă şi care va servi mult timp învăţământului bisericesc.

[1] Iată ce spunea Părintele Ion Bria în lucrarea Teologia ortodoxă în România contemporană, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003: “Din păcate studenţii de azi sunt aproape înmormântaţi sub muntele de traduceri din teologia străină. Din suspiciune sau mai degrabă din ignoranţă faţă de teologia produsă în ţară, în perioada 1948-1998, numeroşi editori, printre care şi teologi de profesie şi autodidacţi, au recurs după 1989 la traduceri de cărţi de teologie publicate de autori străini, în special de ruşii din diaspora şi de convertiţi la Ortodoxie. Aceasta… a subminat dezvoltarea unei culturi teologice proprii, fără de care Biserica locală este lipsită de un instrument de autodeefinire în noi situaţii.” (p. 51)

[2] Despre această lucrare Pr. Prof. Sebastian Chilea scria: “Este o lucrare de referinţă pentru întreaga Ortodoxie. Sobră, clară, de o claritate de cristal, ea are un mesaj: să arate creştinătăţii actuale cât de puternic este adevărul pe care se întemeiază Ortodoxia şi câtă cerească frumuseţe străluceşte în evlavia ei şi în toate actele sale liturgice. Opera Părintelui Prof. Ene Branişte este, în totul, un omagiu adus Ortodoxiei eterne şi universale” (Studii teologice, nr. 1-2, 1982, p. 146).