--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Decembrie 2013, nr. 12 (284), an XXIV (serie nouă)
Eseu
--- pagina: 12

Despre timpul liturgic al cântării colindelor

de Pr. Bogdan Marian

Anul bisericesc ce începe la 1 septembrie este împărţit în trei perioade: Triodul, cuprinzând 10 săptămâni premergătoare sărbătorii Învierii Mântuitorului Iisus Hristos, Penticostarul, format din săptămânile – 8 la număr – dintre Paşti şi prima duminică după Rusalii, respectiv Octoihul, având drept punct de pornire lunea ce urmează primei duminici după Pogorârea Sfântului Duh şi care se încheie odată cu debutul Triodului.

Aceste răstimpuri de duhovnicie are fiecare un specific aparte: Triodul este caracterizat de sentimentul pocăinţei ce culminează cu Vinerea Patimilor, Penticostarul iradiază bucuria izvorâtă din cele mai mari sărbători al creştinătăţii ortodoxe, Învierea Domnului şi Pogorârea Sfântului Duh, ce-l delimitează. În ceea ce priveşte Octoihul, care are ca sărbătoare centrală Naşterea Domnului, urmată de Bobotează, s-a rânduit ca fiecare zi a săptămânii să aibă în centru o anumită rugăciune de invocare şi o anumită pomenire: lunea pentru Sfinţii Îngeri, marţea pentru Sfinţii Prooroci, miercurea şi vinerea pentru Sfânta Cruce, sâmbăta pentru toţi Sfinţii şi cei adormiţi dintre credincioşi, duminica pentru vestirea bucuriei Învierii Domnului.

Prin urmare, este ceva firesc ca în timpul liturgic al Octoihului să fie cântate acele imne de laudă numite colinde, având scopul de a-L slăvi pe Dumnezeu Care Se face Prunc, aşa cum au făcut îngerii şi păstorii „la plinirea vremii” (Gal. 4, 4).

Dar de ce se cântă şi nu se rostesc unele texte biblice şi bisericeşti? Sfântul Ioan Gură de Aur aduce o explicaţie în acest sens: „Dumnezeu, văzând că cea mai mare parte dintre oameni erau nepăsători, puţin dispuşi să citească lucrurile spirituale şi să îndure cu plăcere osteneala, voi să le facă munca mai plăcută; El adăugă la cuvintele profetice melodia, pentru ca, atraşi de ritmul cântării, să-I înalţe toţi cu căldură imnele sfinte. Căci nimic pe lume nu deşteaptă atât de mult sufletul, dându-i aripi, liberându-l de piedicile din lume şi desfăcându-l de cele trupeşti, dându-i râvna de a se aplica la cugetările filosofice, făcându-l să nu-i pese de toate lucrurile ce ţin de viaţa pământească, ca o melodie şi o cântare divină adaptată ritmului.”

Şi totuşi, de când şi până când se pot cânta colindele? Sunt ele legate de o anumită perioadă a Octoihului?Este permis să se înceapă cântarea lor la o dată oarecare sau se aşteaptă câteva zile, respectiv săptămâni înainte de sărbătoarea Naşterii Mântuitorului pentru a le interpreta? Răspunsul îl aflăm în cărţile de cult, mai precis în „Catavasier” sau în „Octoihul Mic”.

La slujba Utreniei, premergătoare Sfintei Liturghii, după citirea Sfintei Evanghelii urmează citirea Psalmului 50. Apoi începe aşa numitul canon, reprezentând forma dezvoltată a poemului sau a odei. Astfel, canonul este un complex sau o înlănţuire de poeme sau ode, care tratează fiecare în parte episoade diferite ale aceleiaşi teme, iar toate laolaltă o epuizează în canon. Cu alte cuvinte, raportul dintre odă şi canon este ca cel dintre poem şi epopee. Unele canoane cântă Învierea, altele au ca obiect adorarea Crucii, altele dogma Sfintei Treimi, altele cinstirea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu etc.

Fiecare dintre cântările sau odele canonului, în număr de 9, constă la rându-i din mai multe tropare sau strofe, dintre care cea dintâi se numeşte irmos. Tot un irmos este şi catavasia. Poartă această denumire, deoarece „în timp ce troparele se citeau, stând jos, când începeau să fie cântate irmoasele, trebuia să se coboare din strane”, iar corurile sau cântăreţii să se unească în mijlocul bisericii pentru a cânta laolaltă catavasia. De la această acţiune de coborâre (gr. καταβασία, -ας = coborâre) şi-au luat numele unele irmoase.

În cursul anului bisericesc se cântă mai multe catavasii: ale Înălţării Sfintei Cruci, ale Naşterii Domnului, ale Botezului, ale Întâmpinării Domnului, ale Bunei Vestiri, ale Paştilor, ale Rusaliilor, ale Adormirii Maicii Domnului.

Catavasiile Naşterii Domnului se cântă de la 21 noiembrie până la 31 decembrie. Irmosul cântării 1 ne introduce în bucuria sărbătorii: „Hristos Se naşte, slăviţi-L! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L! Hristos pe pământ, înălţaţi-vă! Cântaţi Domnului tot pământul, şi cu veselie, lăudaţi-L, popoare, că S-a preaslăvit.” Irmosul ultimei cântări vine să ne ridice şi el duhovniceşte, ducându-ne cu gândul la evenimentul petrecut în Betleemul Iudeii: „Taină minunată şi neobişnuită văd, cer fiind peştera, scaun de heruvimi Fecioara, ieslea sălăşluire, întru care S-a culcat Cel Neîncăput, Hristos-Dumnezeu, pe Care, lăudându-L, Îl mărim.”

Prin urmare, după cum se cântă catavasiile Paştilor între Învierea Mântuitorului şi Înălţarea Sa la Cer, auzindu-se în această perioadă şi „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le!”, tot astfel, prin analogie, colindele se cântă în răstimpul Octoihului, începând din 21 decembrie (Intrarea în Biserică a Maicii Domnului) şi până în 31 decembrie (odovania sau încheierea praznicului Naşterii Domnului).

Cunoscând aceste „date tehnice”, vom înţelege mai bine că în rânduiala slujbelor bisericeşti totul se face după o logică dumnezeiască. Depinde doar de noi dacă dorim să împlinim „obiceiul din bătrâni”. Ne referim aici la „bătrânii frumoşi”, adică la „călugării” care au alcătuit textele bisericeşti, ca urmare a rugăciunii stăruitoare şi a vieţii lor îngereşti.