--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Ianuarie 2014, nr. 1 (285), an XXV (serie nouă)
Tableta lunii
--- pagina: 3

Marea Unire: câteva gânduri

de Alexandru Nemoianu

Zona Banatului „muntos” a avut o istorie deosebită, caracteristica ei principală fiind independenţa şi libertatea locuitorilor ei. Din cele mai vechi timpuri, sub conducerea fruntaşilor locali, a cnezilor, locuitorii acestei zone au avut rosturi nobiliare, adică libertate individuală şi dreptul de a purta arme. În schimb, ei trebuiau să apere zona de năvălirile din afară. Aceste rosturi s-au perpetuat în tot cursul vremii, în vremea ocupaţiei otomane prin nesupunere, prin „lotrie”, iar în vremea dominaţiei habsburgice sub şi în sistemul „graniţei militare”. Foarte multe dintre amănuntele istorice au fost prezentate în studii, articole şi lucrări beletristice. Ceea ce aş vrea să amintesc aici sunt câteva amănunte, care pot fi ilustrate prin cazul Văi Almajului şi al „casei” Boldea din Borlovenii-Vechi.

Aceşti locuitori au rosturi nobiliare, după statutele medievale, nu au de-a face cu decorul romantic care însoţeşte construcţiile imaginare. Aceşti oameni erau ţărani, şi cel mai adesea ţărani săraci. Dar această împrejurare nu îi făcea mai puţin nobili. Circumstanţa că erau liberi, că aveau dreptul şi voinţa de a apăra ceea ce era al lor cu arma, la caz de nevoie, faptul că rosturile militare îi purtau în locuri şi împrejurări diferite îi făcea să fie mental pregătiţi să accepte şi să înfrunte „noul”. Ei acceptau „noul” istoric, dar rămâneau încrâncenaţi în rostul lor existenţial, în tradiţia lor românească şi a „locului”. În veacul al XIX-lea, această deschidere mentală s-a manifestat prin grija de a da „înainte” şi încă, mai vârtos, prin trimiterea, măcar a unora dintre copii, la „carte”. Aşa a fost cazul „casei” Boldea din Borlovenii Vechi. Dascălul Pavel Boldea şi-a trimis copiii la şcoală, şi unul dintre ei a devenit fruntaş în rândul preoţimii militare ortodoxe din armata imperială chesaro-crăiasă. Colonelul Pavel Boldea a devenit fruntaş, dar, în sufletul lui, a rămas ceea ce fusese din naştere, un ţăran din Borloveni, cu grija pentru fraţii şi rudeniile mai mici, cu grija pentru satul şi „ţara” lui, Almajul.

Cazuri similare au fost numeroase între românii banato-ardeleni în veacul al XIX-lea. Oameni care de la starea de fruntaşi săteşti au devenit fruntaşi provinciali, profesionişti care ştiau să funcţioneze în lumea „nouă” şi oameni care păstrau intacte valorile morale ţărăneşti. Ei sunt cei care au făcut cu putinţă trecerea întregii „românimi” banato-ardelene pe o treaptă nouă a înţelegerii politico-sociale, şi ei sunt cei care, în esenţă, anonim, au făcut cu putinţă Marea Unire din Decembrie 1918. Nu prin acte „eroice” personale, ci prin statornicia în valoare şi tradiţie românească moştenită din generaţie de ţăran în generaţie de ţăran, prin valorificarea a mii de ani de „vigoare ţărănească”.