--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Ianuarie 2014, nr. 1 (285), an XXV (serie nouă)
Aniversare
--- pagina: 4

Părintele Mitropolit Andrei, la 65 de ani

de Pr. Vasile Stanciu

A

cum, în pragul aniversării a 65 de ani ai Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Andrei, aşternem în scris câteva gânduri ca expresie ca preţuirii şi dragostei filiale.

1. Vocaţia unui tânăr iubitor de Dumnezeu şi Biserica Sa

L-am cunoscut întâia dată pe Părintele Arhiepiscop şi Mitropolit Andrei în timpul studenţiei mele la Sibiu, iar dânsul era atunci tânăr preot în cea mai izolată şi năpăstuită parohie din Turda, a cărei bisericuţă se găsea pe strada Armata Roşie. Era într-un început de toamnă, în anul 1979. Picasem la examenul de admitere la Institutul Teologic de Grad Universitar din Sibiu împreună cu alţi colegi de seminar, destul de mulţi, şi intrasem într-o derivă spirituală aproape necontrolabilă. Aveam două variante: să mă căsătoresc (la doar 20 de ani), şi apoi să-mi găsesc o parohie, sau să mă angajez pe orice post inferior la o biserică şi să urmez la fără frecvenţă anul 1 la Sibiu. Am optat, ca şi alţi colegi, pentru a doua variantă. Am fost angajat pe un post de cântăreţ bisericesc la o parohie din Turda, iar bunul meu prieten şi coleg Ioan Ciungu la o alta, tot în Turda. Preluasem şi conducerea corului acelei biserici şi eram foarte fericit. Slujeam lui Dumnezeu şi eram şi recompensat pentru aceasta. La fel, colegul şi prietenul meu. Locuiam împreună şi mâncam împreună. El venea „acasă” mereu destul de târziu, când la biserica unde fusese angajat se termina slujba, care uneori ţinea până la ora 20. Îmi povestea zilnic despre atmosfera ce domnea acolo. „Ştii, atâta lume vine, fie că e duminică, fie o zi de rând de peste săptămână. Se face cateheză cu tinerii şi copiii. Cântă toată lumea. Părintele e mereu printre oameni. Îmi pare rău că se termină atât de repede slujba”. Ascultam şi îmi puneam întrebări. Cum e posibil să se ţină cateheze? Nu îi este frică părintelui? Dar parohia aia e atât de izolată şi săracă! Ce găsesc acolo oamenii, de sunt atât de atraşi de bisericuţa de pe Armata Roşie? La aceste întrebări, colegul şi prietenul meu îmi dădu răspunsul scurt şi cuprinzător: „vino şi vezi!” Am ezitat la început. Apoi, parcă o forţă irezistibilă mă împingea înspre acolo. Ştiam că există posibilitatea să fiu urmărit unde merg după ce se termina slujba la biserica mea. Şi, de aceea, am ezitat. Domnea în atmosferă un aer de dizidenţă tăcută, dar reală, vie. Într-o seară, mi-am făcut curaj şi m-am dus în recunoaştere, cu gândul sincer de a mă convinge de cele auzite. Se terminase slujba Vecerniei şi începuse Paraclisul Maicii Domnului. De departe se auzeau răspunsurile însufleţite ale credincioşilor: „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!” Nu era chip să intru în biserică. Lumea stătea ciorchine la intrare. Erau prezenţi oameni de toate categoriile sociale: muncitori (biserica era amplasată pe platforma industrială a Turzii, unde tronau renumitele turnuri ale fabricii de ciment, azi demolate; însăşi parohia avea denumirea Turda Fabrici), ţărani simpli, medici, profesori, elevi şi studenţi, copii şi pensionari, şi toţi cântau din tot sufletul Paraclisul. Era un tablou incredibil. O bucurie luminoasă iradia de pe feţele oamenilor. Grijile de zi cu zi erau date uitării. De data aceasta, oamenii stăteau nu la cozile interminabile pentru lapte, pîine şi făină, ci pentru „pâinea cea spre fiinţă”. Autobuzele se goleau de oameni la staţia din apropierea bisericii. Şi veneau din toate colţurile oraşului. Bisericuţa de pe Armata Roşie era ca un magnet irezistibil, ce te atrăgea. Într-un colţ, aproape nevăzut, străjuia un miliţian, care se făcea că are sub control tot ceea ce se petrecea. M-a trecut un fior şi din nou am ezitat. Miliţianul a simţit ezitarea mea, dar era prea târziu. Ştia că aveam intenţia de a intra în biserică şi m-a asigurat de discreţia lui. Se termină slujba, iar părintele rămase în biserică pentru discuţii în particular cu oamenii necăjiţi care-i cereau ajutorul. Eu îmi aşteptam tăcut, nevăzut de nimeni, decât de miliţian, prietenul şi colegul. Într-un târziu, când lumea s-a împrăştiat pe la case, părintele apare în uşa bisericii spre ieşire. Un tânăr ca la 30 de ani, cu barbă netunsă, cu ochi jucăuşi, cu un surâs discret, cu o reverendă destul de uzată şi prăfuită de cimentul care te urmărea la tot pasul, m-a întâmpinat şi mi-a urat bun venit la biserică. Colegul m-a recomandat, şi părintele m-a binecuvântat sfios pe creştet. Bisericuţa de pe strada Armata Roşie a devenit şi pentru mine un loc al rugăciunii curate, în care un tânăr preot, cu barbă şi reverenda uzată şi cu o dragoste imensă faţă de oameni şi Dumnezeu, îşi consuma vocaţia. Era părintele Ioan Andreicuţ.

2. IPS Mitropolit Andrei – Ierarh al lui Hristos pentru Dumnezeu şi oameni

Ca student în teologie am avut multe discuţii cu părintele. Făceam împreună proiecte pastorale şi încercam să le şi punem în practică. Devenea tot mai cunoscut şi, pe cât creştea popularitatea sa în Turda, pe atât intra mai adânc în dizgraţia autorităţilor. Reprezenta pentru regimul communist de atunci un real pericol social. Erau proaspete evenimentele de la Braşov din 1985, şi la fel de apăsătoare, pentru regimul ateu, rezistenţa dizidentului preot polonez Popirusko. Părintele îl imita serios, la nivelul curajului, aproape singular la acea dată, al unui tânăr preot celib din Turda, ce nu avea nimic de pierdut, eventual preoţia... Şi au venit, rând pe rând, şi privaţiunile şi umilinţele de tot felul. Dar râvna părintelui era aceeaşi, ba mai intensă. În plină perioadă comunistă pleacă din Turda, după 7 ani de pastoraţie de neuitat, la Alba Iulia, unde desfăşoară o activitate pastorală pe măsura entuziasmului şi curajului său. Ajunge cunoscut şi iubit de credincioşii bălgrădeni şi, uşor, este infiat şi acceptat şi de autoritatea bisericească a vremii. Vin evenimentele din Decembrie 1989, care-l găsesc pe Părintele în mijlocul credincioşilor şi al preoţilor confraţi, ieşiţi să demonstreze împotriva unui regim totalitar şi ateu. După zeci de ani, tradiţia alegerii unui ierarh în Biserica Ortodoxă este revitaliza. E cerut la unison ca episcop, de către preoţi şi credincioşi şi nu impus, şi Biserica răspunde acestei cereri, iar Părintele va fi hirotonit episcop la Alba Iulia şi va rectitori venerabila eparhie atât de văduvită de vitregiile istoriei. Primul gând va fi cel legat de misiunea preotului în vremuri de totală libertate. Noul ierarh îşi dorea o preoţie misionară, combativă, credibilă, apropiată de turmă şi implicată în social. Şi a creat-o după chipul şi asemănarea sa. Al doilea gând era legat de învăţământul teologic seminarial şi academic, convins fiind că un învăţământ telogic de calitate va oferi Bisericii o preoţie responsabilă şi conştientă de misiunea ei. Ctitoreşte un sediu modern pentru Facultatea de teologie din Alba Iulia şi aşază pe temelii trainice Seminarul Teologic „Mitropolitul Simion Ştefan”. Al treilea gând era legat de problemele administrative ale eparhiei: tipografie, centre sociale, noi biserici, noi mănăstiri. Dar, mai presus de toate acestea, râvnitorul Ierarh al lui Hristos îşi dorea o viaţă duhovnicească aleasă în eparhia sa. Catedrala Reîntregirii devenea o citadelă a spiritualităţii Transilvaniei.

După 21 de ani de pilduitoare arhipăstorire la Alba Iulia, Bunul Dumnezeu şi Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-au chemat la Cluj în calitatea excepţională de Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, ca successor al unei pleiade de ierarhi ce au făcut istorie pe aceste meleaguri: Nicolae Ivan, Nicolae Colan, Teofil Herineanu şi Bartolomeu Anania. Noul Mitropolit al Clujului revenea acasă şi îşi va face simţită prezenţa la Cluj în modul cel mai concret cu putinţă. Se impunea vizibilitatea tot mai crescândă a Mitopoliei Clujului, Maramureşului şi Sălajului, cu sediul în capitala culturală a Transilvaniei, Cluj-Napoca, sub aspect social, spiritual şi cultural. Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii clujene a fost luată sub tutela directă a noului Mitropolit, iar recent, de Sfântul Nicolae din anul 2013, s-a inaugurat noul sediu al acestei instituţii, în care Părintele Mitropolit Andrei a investit multă dăruire de sine.

Viaţa duhovnicească a eparhiei s-a înviorat. Este încă mult de făcut şi de învăţat. Noi mulţumim cu recunoştinţă lui Dumnezeu, Cel ce a voit ca Părintele Arhiepiscop şi Mitropolit Andrei să vină la Cluj, şi-L rugăm cu stăruinţă să-l păzească, să-l ocrotească şi să-i dea putere şi sănătate pentru a duce la bună împlinire proiectul pastoral-misionar propus. Clujul, Transilvania de Nord şi întreaga Biserică Românească îşi omagiază păstorul, acum, la împlinirea frumoasei vârste de 65 de ani, vârsta maturităţii duhovniceşti. Cu adevărat, Părintele Mitropolit Andrei este un Ierarh al lui Hristos, pentru Dumnezeu şi oameni. Îl asigurăm de întreaga nostră preţuire şi împreună-lucrare pentru Biserică şi Neam.

La mulţi şi binecuvântaţi ani, Înaltpreasfinţia Voastră!