'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Am ascultat, într-o zi, un cântec. Era acolo o propoziţie, o rugăminte care m-a făcut atent: „eliberează-mă de mine însumi”. Superbă idee! Dragostea este ciudată. Te apropii de celălalt, faci eforturi să te identifici cu el, cu gândurile lui, cu emoţiile, trăirile şi cu singurătăţile lui. Dacă reuşeşti sau nu, este o altă problemă. Uneori e suficient să te poţi bucura de utopia acestui vis, alteori să-l accepţi doar ca probă de bună intenţie, de o parte şi de alta. Numai că poate veni o zi când, pierdut în admiraţie şi certitudine ori în superlativele cuvintelor cu iz taumaturgic, să ai o surpriză. Eşti dăruit cu întregul sufletului tău iubirii, trăirii zilnice a basmului, eşti, vorba poetului, o simplă prelungire în vis din nevoia respirării împreună. Şi, totuşi, ai impresia că parte din tine a fost uitată pe drum, că ispita dăruirii tale nu este deplină, că, exaltând clipa, o pângăreşti prin depărtarea ta, cu amintirile, prejudecăţile şi obsesiile destrămării tale. Şi atunci, fără să te audă, strigi celuilalt: „eliberează-mă de mine însumi”. Îl provoci, îl întristezi, îl acuzi, ţi-l faci adversar, aşteptând să riposteze, să se imoleze în neliniştea ta, să plângă pentru suferinţa ta, să-ţi ofere proba neputinţei tale. Îl priveşti confuz pe cel de lângă tine. Nu te bucuri de lacrimile lui, dar nici nu vezi gingăşia privirii lui, uiţi că durerea şi întunericul sunt sinonime, te cauţi doar pe tine în disperarea provocată celuilalt. Apoi, aşa, deodată, trăieşti minunea compasiunii, a înţelegerii, a recunoştinţei, a gratitudinii, a remuşcării, într-un cuvânt, a eliberării din confuzia de a-ţi fi singur ţie însuţi. Ai vrea să locuieşti în durerea celuilalt, să-l înveţi uitarea răului, să-i fi alături în drumul spre moarte, cu alte cuvinte, să-i fi un fel de reflexiv al trecerii prin lume. Şi-ţi aduci aminte că nu te poţi elibera de tine însuţi, decât în clipa în care auzi totul din tine, strigând către totul celuilalt. Semnul deplinătăţii, dintr-un celebru vers al lui Valeriu Anania. Fireşte, la metodica intimidării. Îi vorbeşte, cinic, despre şanse pierdute, carieră compromisă şi regrete târzii. În decorul de noapte nesfârşită, ardea pe masă o mică lampă de petrol. Tânărul întinde braţul şi, fulgerător, acoperă cu palma flacăra pâlpâitoare. Un fel de rug al purificării. Carnea i se topeşte ca o lumânare şi înfloreşte ca o lumină în atmosfera de oroare şi spaimă. Omul în uniformă sare în ajutorul celui care, din disperare şi mândrie, tocmai se eliberase, cu conştiinţă nemitarnică, din robia groazei şi a fricii. Tânărul încumetat al acelor zile de coşmar trăieşte, astăzi, fericit în răsplata curajului de altădată. Îmi arată stigmatul. E un rotund alb, ca o petală de crin. Iată preţul alipirii de bine, şopteşte cu zâmbetul sfios al unui copil matur. Fiindcă, n-am spus, interlocutorul meu este preot, de-o viaţă credincios slujitor al poruncilor lui Dumnezeu.