--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Ianuarie 2014, nr. 1 (285), an XXV (serie nouă)
Tinerii în Biserică
--- pagina: 6

Punţi între generaţii: Şezătoarea din Postul Crăciunului

de Profesoară la Colegiul Naţional Pedagogic „Gh. Lazăr”, Cluj-Napoca Ioniţa Timiş

Colegiul Naţional Pedagogic „Gh. Lazăr” din Cluj-Napoca, în parteneriat cu Asociaţia Şcolilor Păstrătoare de Tradiţii, cu Asociaţia Meşterilor Populari Clujeni şi cu Parohia „Sf. Dumitru cel Nou” Cluj-Napoca, a organizat o activitate de suflet pentru sufletul celor ce ne-au transmis valori perene, care ne caracterizează ca neam păstrător de tradiţii. Această activitate a adunat 15 meşteri populari din generaţia vârstnică şi aproximativ 50 de elevi din mai multe şcoli clujene. Coordonatorul acestui proiect este profesoara Ioniţa Timiş de la Colegiul Naţional Pedagogic „Gh. Lazăr” în colaborare cu meşterul popular Pălăguţa Hodor, ambele purtând acelaşi sânge nobil de maramureşence. Acţiunea sa dorit a fi o rememorare şi practicare a ceea ce a fost odinioară şezătoarea la români, fiind intitulată „Promovarea valorilor tradiţionale româneşti prin Şezătoarea din Postul Crăciunului. Punţi între generaţii.”

Concepută ca o activitate metodică la nivelul oraşului, acţiunea s-a desfăşurat în Sala culturală a Parohiei Ortodoxe „Sf. Dumitru cel Nou” din Gheorgheni, arătând prin aceasta temelia spiritualităţii româneşti, care nu este străină de valorile tradiţiei, împletindu-se strâns cu arta tradiţională şi care ne descoperă ca identitate. Avându-l în mijlocul nostru pe pr. Iacob Cismaş, ca de altfel la multe alte activităţi, acţiunea a împletit latura spirituală a vieţii, reprezentată prin interpretarea colindelor de către toţi participanţii la şezătoare, cu latura materială, exprimată prin realizarea produselor textile din lână, şi nu numai, pe care le-au mânuit cu dibăcie atât elevii, cât şi meşterii populari. Activităţile meşteşugăreşti desfăşurate de elevi la această şezătoare au fost următoarele: torsul, ţesutul (la trei războaie de ţesut), scărmănatul lânii, foşălatul lânii, îndrugatul, cusutul, confecţionatul „ţevilor” la sucală pentru ţesut (activitate realizată de cea mai tânără participantă la şezătoare, Serena Raza în vârstă de 4 ani), depănatul de pe vârtelniţă, desfăcutul porumbului, acţiune realizată de feciorii veniţi în şezătoare (11 elevi de la Seminarul Teologic au călcat pragul şezătorii, coordonaţi de pr. prof. Daniel Mocanu). Cele mai multe fete din şezătoare au fost de la Colegiul Naţional Pedagogic „Gh. Lazăr”. Având în vedere că ele vor fi viitoare învăţătoare, se pregătesc de acum să ducă mai departe, prin tinerele vlăstare, tradiţiile poporului român. Ni s-au alăturat şi grupul de fete de la Colegiul Naţional „G. Bariţiu”, coordonate de doamna prof. Maria Leşe, care a interpretat colinde tradiţionale autentice, de o rară frumuseţe. Alte şcoli implicare au fost: Şcoala „Liviu Rebreanu” cu elevii coordonaţi de prof. Alina Tomoiagă, Şcoala „Al. V. Voevod”, Şcoala de la Chinteni etc.

Obiectivele acestei activităţii au fost: practicarea unor obiceiuri la şezătoare prin interferenţa activităţii vârstnicilor cu cea a tinerilor, transmiterea tradiţiilor meşteşugăreşti practicate în cadrul şezătorilor, interpretarea unor colinde tradiţionale, realizate atât de generaţia vârstnică a meşterilor populari, cât şi de grupuri de elevi din diverse şcoli clujene, iniţierea tinerei generaţii în tainele meşteşugurilor artistice tradiţionale.

Această manifestare tradiţională, autentic românească, deşi realizată de elevi din zona urbană, s-a dorit a fi o „scoatere din lada de zestre” a obiceiurilor şi tradiţiilor poporului român din zona rurarlă, pentru a nu ne uita rădăcinile. Deşi a fost o şezătoare la oraş, mulţi elevi sunt prelungirile pe sub pământ ale celor care ne-au transmis un alt mod de a trăi, mult mai liniştit, mai tihnit şi mai de dorit.

Obiceiurile şi datinile din şezătorile de iarna

După terminarea muncilor agricole, când lumea satelor intra într-o perioadă de repaus relativ, dar mai ales după Lăsatul Secului de Crăciun (15 noiembrie), începea sezonul şezătorilor. Şezătorile erau întâlniri comunitare cu caracter lucrativ, dar şi distractiv, lumea satelor îmbinând în mod plăcut lucrul cu distracţia. Erau locul în care se învăţau deprinderi practice, dar se derulau şi numeroase obiceiuri. În Postul Crăciunului, principala preocupare casnică era legată de industria textilă, iar torsul cânepii, a inului şi a lânii se făcea cu mai multă plăcere, cu mai mult spor şi în condiţii mult mai bune în cadrul unor întâlniri comunitare.

Şezătorile puteau fi organizate ad-hoc, în zilele lucrătoare, la una sau mai multe case, și erau de mai multe feluri. Ele puteau să aibă un caracter de întrajutorare, când mai multe femei sau tinere participau la torsul cânepii sau a lânii unei gospodine, operaţia repetându-se, apoi, la casa fiecărei participante, sau puteau să fie întâlniri în cadrul cărora fiecare participantă îşi torcea propriul material. Şezătorile aveau loc în serile tuturor zilelor lucrătoare, locul de desfăşurare fiind anunţat din timp. Gospodina în a cărei casă căreia avea loc întrunirea se pregătea cu băutură şi mâncare frugală şi anunţa flăcăii, în cazul în care aceştia nu se informau singuri de mersul şezătorilor. Casa era dereticată şi se pregăteau mai multe laviţe sau scaune necesare torcătoarelor.

Odată cu lăsarea întunericului, femeile porneau cu furca de tors către casa în care avea loc şezătoarea. În cazul în care şezătoarea avea drept scop întrajutorarea, după sosirea tuturor invitatelor, acestora li se distribuia în mod egal cantitatea pe care o aveau de tors în acea noapte. Când şezătoarea era doar un simplu prilej de întrunire comunitară, fiecare îşi aducea de acasă ceea ce avea de tors. Şezătorile se organizau nu numai pentru torsul fibrelor textile, ci şi pentru scărmănatul lânii, scărmănatul penelor etc. Niciodată în şezători nu se coseau cămăşi, această operaţie făcându-se în mod individual, de către fiecare gospodină sau tânără fată, în casa proprie.

După ce participantele îşi primeau „porţia”, pentru crearea unei atmosfere plăcute, ele erau servite cu un păhărel de ţuică îndulcită, de obicei, cu miere de albine. Şezătoarea, odată începută, participantele făceau schimb de informaţii referitoare la viaţa cotidiană din sat şi comentau evenimentele cele mai importante petrecute în propria comunitate sau în localităţile învecinate. Apoi se rosteau ghicitori, zicale, proverbe, se cânta, se colinda sau se rosteau balade, nestemate folclorice păstrate până în zilele noastre transmise în modul cel mai lesnicios pe aceasta cale. În cadrul acesta instituţionalizat, fetele erau integrate și consacrate în colectivitatea femeilor, începând să-şi însuşească, cu această ocazie, deprinderi practice și spirituale.

În şezători se dezvăluiau aspectele şi înţelesurile ritualice ale sărbătorilor populare şi se învăţa comportamentul individual. În şezătorile ce aveau loc înaintea Crăciunului și a Anului Nou, se învăţau şi se repetau colindele şi urăturile şi se discuta în amănunt despre buna pregătire a acestor sărbători. La un moment dat, lucrul înceta, participantele fiind servite cu diferite preparate de către gazda, în funcţie de starea sa socială sau de posibilităţile sale materiale. Flăcăii, ştiind din timp locul de desfăşurare al şezătorilor, cutreierau în grupuri însoţite de muzicanţi pe la toate casele unde aveau loc astfel de întruniri. De multe ori, ei se organizau de cu seara, repartizându-se pe case, în aşa fel încât, către sfârşitul şezătorii, ei să apară cu muzica pentru a înveseli atmosfera.

La intrarea acestora în casă, munca era abandonată. Muzicanţii, buni cunoscători ai obiceiurilor locale, îşi ocupau locurile prestabilite şi începeau sa interpreteze melodii de joc. Fetele, şi chiar femeile erau invitate la joc de către flăcăi, unele dintre fete jucând acum pentru prima data, iar cele mai tinere dintre ele învăţau paşii de joc. Atmosfera creştea în veselie şi bună dispoziţie. Cu această ocazie jucau chiar şi bătrânii din vecini, invitaţi la şezătoare. Aceştia, pentru a nu-i deranja pe cei tineri, se urcau şi dansau pe laviţele late şi masive ce înconjurau pereţii. Aşa a apărut în Bucovina melodia de joc numită „Ca pe laiţă” sau „Baba grasă”. Jocul era alternat cu multă dibăcie cu perioadele de pauză, când cei prezenţi erau serviţi cu mâncare şi băutură, şi cu cele de lucru, când se spuneau glume şi snoave. Şezătorile, desfăşurate în toată plenitudinea lor până târziu, prin anii ‘60, se constituiau într-o adevărată instituţie socială şi erau o formă de întrajutorare comunitară, dar şi loc de petrecere plăcută a timpului în nopţile lungi de iarnă, de derulare a unor obiceiuri şi de învăţare a deprinderilor de viaţă şi de muncă. Chiar dacă se desfăşurau în perioada Postului Crăciunului, aspectul distractiv era tolerat deoarece în cadrul lor erau învăţate colindele şi urăturile ce urmau să fie rostite in timpul sărbătorilor de iarnă.

Pe lângă partea practică a muncii în comun – munca făcută mai cu spor şi roade mai bune, clăcile şi şezătorile constituie un cadru ideal de desfăşurare a unor bogate şi variate manifestări folclorice, un mijloc eficace de conservare a datinilor şi tradiţiilor moştenite din străbuni. Producţiile orale şi arta populară găsesc în şezători un mediu prielnic pentru păstrarea şi conservarea lor, dar şi de îmbogăţire a comorilor spirituale ale poporului cu noi valenţe. (cf. Lenghel Petru Izanu, „Daina mândră prin Bârsana”, Baia-Mare, 1979 şi www.creştinortodox.ro).