--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Ianuarie 2014, nr. 1 (285), an XXV (serie nouă)
Eseu
--- pagina: 9

Părintele Ioan Bunea (1906-1990) şi problema catehizării

de Pr. Fabian Seiche

O

completare stârnită de emoţionantul articol al pr. Eugen Goia despre preotul şi profesorul Ioan Bunea[1], o aducem prin câteva rânduri ale generaţiei tinere de teologi şi preoţi.

Cel mai iubit profesor pe care l-a avut Seminarul Teologic Ortodox din Cluj” (pr. E. Goia), părintele Bunea a fost şi lector de limbă greacă la Institutul Teologic din Cluj (1948-1952), profesor la Şcoala de cântăreţi şi Seminarul teologic din Cluj (1952-1959).

Odată cu reorganizarea învăţământului religios din 1948, acesta a rămas numai în Institutele Teologice, Seminarii Teologice şi în şcolile de cântăreţi bisericeşti. Educaţia religioasă a credincioşilor trebuia să se facă exclusiv în Biserică şi legată de cultul divin, prin predici şi cateheze. Mirenii au pierdut orice posibilitate de a participa la un învăţământ religios sistematic şi organizat.

Catehizarea se făcea doar după slujbele religioase şi cu toţi credincioşii (în grup). Or, condiţia elementară cere ca aceasta să se facă după gradul de înţelegere, vârsta, pregătirea, mediul social etc. al ascultătorilor. Este suficient să amintim de suferinţele preoţilor profesori Ioan Bunea şi L.G. Munteanu de la Cluj care au întocmit un plan de catehizare a copiilor în anul 1958[2], sau de zeloşii preoţi cateheţi Dumitru Purdea din Dej, Gavril Zob din Gherla ori Liviu Brânzaş de lângă Cluj.

Majoritatea credincioşilor nu avea posibilitatea procurării unui Catehism sau a unei cărţi de rugăciuni pentru hrana sufletească. Politica regimului era marginalizarea Bisericii, scoaterea din viaţa publică şi desfiinţarea ei.

Totuşi, nemulţumiţi de naţionalizarea şcolilor şi de laicizarea învăţământului, mulţi preoţi continuau să-i atragă pe tineri la cursurile de catehizare şi chiar să încurajeze părinţii să repună prin forţă icoanele în şcoli. Aceste cursuri (lecţii) erau „adevărate frâne pentru activitatea de pionieri UTM şi a Căminelor Culturale”, cum se arată în notele Securităţii[3].

Ca urmare a Conferinţei cu protopopii din 29 oct. 1948, la 3 noiembrie Episcopia Clujului a emis o circulară unde se preciza despre catehizaţie: „preoţii să înceapă imediat catehizaţia. Cum se va putea: fie pe clase, fie pe cicluri / inferior şi superior /. În cele mai multe locuri în şcoală nu se va putea. Deci preoţii vor face catehizaţie în biserică, la casa parohială sau în vreo altă sală a parohiei.

Catehizaţia se va face în timpul în care elevii nu au ore la şcoală.

Părinţii vor fi invitaţi / la biserică sau în particular / să-şi trimită copiii la orele de catehizaţie şi la slujbele săvârşite în biserică în Duminici şi sărbători - şi să-i crească şi în familie în duh religios[4].

Această Conferinţă cu hotărârile ei vor fi fost şi urmarea unor memorii şi sesizări adresate Episcopiei, în genul memoriului Protopopiatului Târgu-Mureş (nr. 284/1948). Acesta cerea informaţii de la Centru asupra procedurii. Propunerile protopopului erau foarte îndrăzneţe, pentru care risca arestarea. Astfel: „propun punerea la îndemână a manualelor de religie, apoi tipărirea unei pagini în Renaşterea <<pentru popor>> cu un material catehetic, în mod sistematic şi apoi răspândirea acestei gazete în toate familiile cu copii de şcoală. Ar fi potrivit să se achiziţioneze la Centru şi material de colportaj ca: cruciuliţe, iconiţe etc.

Am fi bucuroşi să cunoaştem în ce măsură avem dreptul de a ne ocupa de educaţia religioasă a copiilor şi (...) să luăm apoi dispoziţiile necesare” (14 sept.1948).

O altă adresă: raportul preotului Iuliu Drăgan din Corvineşti (Bistriţa-Năsăud) despre cum s-a făcut catehizarea în anul şcolar 1948-1949.

Cuvintele sale sunt crudele realităţi ale acelor ani. „Cei neînvăţaţi sunt cei mici, copiii. Introducerea copiilor în învăţătura evanghelică, formează catechizarea - Titlul acestei teze, cum am catechizat, s-ar putea rezolva simplu: că aproape nu s-a catehizat în anul trecut şi aceasta din următoarele motive; la începutul anului şcolar ni s-a interzis să mai mergem în şcoală, iară la exprimarea dorinţei de a catechiza în alt loc, ne-a fost răspuns de către notar şi învăţător ‹‹că nu ţi-e bine de vrei să catechizezi››. Cum atunci toate se terminau cu intervenţia Securităţii, cred că cei mai mulţi preoţi au fost intimidaţi, iar cateheza s-a redus, în cele mai multe cazuri, la câteva ore şi acelea ţinute cu frică. Superioritatea bisericească a ordonat catehizarea, dar mijloacele oricare s-ar fi folosit, nu erau potrivite, în şcoală nu e permis, copiii încontinuu ocupaţi de program, în biserică frig şi eventual suspect. De altă parte, în şcoală nu mai există icoană, nu se mai rosteşte numele lui Dumnezeu, nici rugăciuni; atunci copiii s-au întrebat şi au întrebat, pentru ce? Ce se putea răspunde fără pericol? Date fiind acestea catehizarea s-a făcut în câteva ceasuri. S-a făcut mai ales prin părinţi, în biserică, iar aici prin evidenţierea datoriei primordiale de a creşte pe fiii lor în legea creştină. S-a mai făcut direct copiilor tot în biserică în cadrul predicilor, atunci când permiţându-le programul, puteau asista la slujbă. S-a mai catehizat prin convorbirile ţinute cu grupuri de copii sau cu copii singuratici, când în mod sintetic şi popular s-au predat punctele fundamentale ale credinţei. Indirect în scaunul mărturisirii s-a insistat asupra datoriei creştine de a creşte pe fiii lor…

Superioritatea bisericească nu ne-a lămurit dacă această datorie sfântă, de-a catehiza, ne este tolerat să o profesăm de către legea civilă, ne este interzis, sau ne este direct permis să o facem.

Este de cea mai mare importanţă a împlini această datorie, pentru că după cum se ştie, în structura socială şi în consecinţă în formarea tinerilor de azi, este la bază doctrina strict materialistă, care exclude spiritul, iar dacă instruirea didactică se face şi se face întocmai, atunci latura spirituală, credinţa, rămâne în afara instruirii şi preocupării copiilor[5].

Catehizaţia a continuat în acea perioadă, după ce la începutul lui octombrie 1950 Sinodul a fixat programul acesteia, de sâmbăta (ora 14:00) până duminica (ora 14:00)[6].

Din ianuarie 1952 Sinodul a trimis în întreaga ţară „Programa analitică cu subiectele catehezelor, ciclul I şi II” (ordinul 22 606/951)[7].

Catehezele aveau loc cu toate opreliştile şi cu frumoase rezultate. Pe protopopiate situaţia era în 1955 astfel: Turda – cateheze sâmbăta şi duminica; Lăpuş – miercuri, vineri, duminică; Huedin şi Gherla – duminica; Cluj, Dej, Beclean, Aiud – sâmbăta şi duminica; Bistriţa – sâmbăta şi duminica.

Majoritatea preoţilor şi-au făcut datoria sfântă de a predica şi catehiza, astfel că generaţiile tinere nu au fost lipsite de noţiunile creştine elementare. Arhiepiscopul Alba-Iuliei şi apoi mitropolitul Clujului Andrei Andreicuţ, mărturiseşte cum făcea catehizaţia cu tineretul când era preot la Biserica din Turda Fabrici, prin anii ’80. Duminica la Vecernie, după încheierea slujbei începea cateheza, în biserică rămânând toţi credincioşii, iar cei activi erau copiii şi tinerii. Securitatea, suspicioasă, nu o dată interpela pe copiii ce participau. Aceştia erau invitaţi cu orice prilej să vină, iar adeseori preotul le oferea mici atenţii (cruciuliţe, iconiţe), un mijloc eficient de pastoraţie pentru copii[8].

Părintele Bunea a fost condamnat în 1959 alături de pr. prof. dr. L. G. Munteanu (ucis la 8 martie 1961 în închisoarea Aiud) pentru întocmirea planului de predare a Religiei (catehizarea copiilor şi a adulţilor) şi închis până în 1964 la Gherla şi Balta Brăilei. Între 1964-1969 a fost preot paroh la Someşeni şi între 1969-1981 la biserica „Schimbarea la Faţă” din Cluj-Napoca, paralel profesor la Seminar. În urma celor întâmplate cu vicarul L. Munteanu şi cu Ioan Bunea în 1958, episcopul Teofil Herineanu al Clujului a trecut prin mari şi zbuciumate stări sufleteşti, fiind marcat de cele întâmplate şi de faptul că era acuzat că este lipsit de loialitate faţă de Biserica Ortodoxă, din această cauză gândindu-se să se retragă din scaunul de episcop şi să-şi continue viaţa la o mănăstire. Numai cu ajutorul celor apropiaţi care l-au înţeles şi încurajat, a reuşit să depășească aceste încercări.

Părinte al dragostei”, un om „bun de tot, mereu înţelegător” cu elevii, părintele Bunea va ieşi marcat de suferinţa închisorilor şi poate tocmai de aceea ne-a lăsat nestematele predici la diverse ocazii. Manuscrisul integral şi necenzurat s-a publicat după 1989 şi constituie o „rostuire agapică[9] mereu actuală şi plină de învăţăminte.

Necunoscută publicului larg şi chiar celui teologic, încercarea disperată a episcopului Teofil de a-i salva pe cei doi profesori din ghearele securităţii a fost un act de mare curaj şi demnitate creştină.

O publicăm mai jos…

Programa de catehizare din 1958

Prea Fericite Părinte Patriarh Justinian,

Am cetit cu atenţie memoriul pe care l-au înaintat doamnele Silvia Munteanu şi Maria Bunea, în cauza soţilor lor: preot L.G. Munteanu şi preot Ioan Bunea.

Într-adevăr, în conferinţa pe care am avut-o cu protopopii din eparhie în 20 august 1958, pe lângă alte mijloace de a se lucra cu folos în cauza consolidării unificării, şi în problema apărării noastre faţă de prozelitismul neo-protestant, s-a conchis că este şi catehizarea credincioşilor în spirit ortodox şi – în special – deprinderea lor cu cântarea ortodoxă, folosindu-se terminologia de „Duh” şi „Doamne miluieşte”.

Adevărat este şi faptul că protopopii au cerut un îndrumător după care preoţii să se orienteze în lucrarea de catehizare şi că acest ghid a fost întocmit la indicaţia mea de părintele vicar Munteanu, în calitatea sa de referent al Secţiei Culturale, materialul fiindu-i furnizat – la cererea sa – de către Păr. Prof. Bunea.

Cum eu pe acea vreme administram şi eparhia Romanului, n-am fost acasă când programa a fost discutată în Consiliul eparhial şi aşa se face că şi circulara cu care a fost difuzată această programă, a fost semnată de părintele vicar şi de către secretarul eparhial.

Necazul a venit de acolo că doi preoţi din protopopiatul Năsăud, înţelegând cu totul greşit rostul programei, au dus copiii de la şcoală cu consimţământul învăţătorilor, într-o sâmbătă după masă, în grup la biserică ca să facă catehizare.

Îndată ce am constatat că programa a fost înţeleasă greşit de către unii preoţi, am dispus retragerea ei de la absolut toate parohiile din eparhie. Mai mult. Prin mijlocirea tovarăşilor împuterniciţi ai Departamentului Cultelor, am luat personal legătura cu organele conducerii politice şi de stat locale şi am lămurit condiţiunile şi gândul care au dat naştere la această programă. Urmare [a] acestui fapt, în recurs s-a acordat inculpaţilor o reducere simţitoare a pedepsei şi schimbarea calificării infracţiunii.

Prea Fericirea Voastră,

E lucru ştiut că în Ardeal romano-catolicii şi toate cultele protestante, la fel sectele neo-protestante, dau mare importanţă catehizaţiei.

Neoprotestanţii desfăşoară cu toate ocaziile un foarte intens prozelitism folosindu-se de toate mijloacele inclusiv instructajul doctrinar religios. Drept mijloc defensiv faţă de cultele conlocuitoare şi faţă de combativitatea sectanţilor, protopopii noştri în conferinţa din 20 august 1958 au indicat ca foarte necesară catehizaţia ortodocşilor ameninţaţi cu defecţionarea [trecerea] la alte culte.

Prea Fericirea Voastră,

Aş fi deosebit de fericit ca odată ajuns acest caz la Procuratura Generală, cu sprijinul Prea Fericirii Voastre să fie înţeles pe deplin faptul că Preoţii Munteanu şi Bunea au avut intenţii curate de servire a Bisericii Ortodoxe Române care, faţă de regimul democrat popular din patria noastră, se comportă cu loialitate şi ataşament.

Restituind memoriul în cauză Vă rugăm să primiţi Prea Fericirea Voastră asigurarea înaltei noastre consideraţiuni şi salutări întru Hristos Domnul.

Episcop, Teofil.[10]



[1] Cf. Renaşterea, 10/2013, p. 12.

[2] Amănunte la pr. prof. Valer Bel, Dogmă şi propovăduire, Ed. Dacia, Cluj, 1994, p.165-166.

[3] Cf. Cristina Păiuşan, Radu Ciuceanu, Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist, 1945 – 1958, vol.I, INST, Bucureşti 2001, p. 148.

[4] Arhivele Arhiepiscopiei Clujului (AAC), Dosar Consiliul Plenar şi Ad. Eparhială.

[5] idem, Dosar IV – 6 – 939.

[6] C. Păiuşan, op.cit., p.224.

[7] AAC, IV – 6 – 939.

[8] † Andrei Andreicuţ, S-au risipit făcătorii de basme, Alba-Iulia 2001, p.46, 48.

[9] Pr. prof. Ioan Chirilă, prefaţă la cartea „Predici la botez, cununie şi înmormântare”, reed. 2003, 2013.

[10] AAC, Dosar 6/1959, vol II, nr. 5642/959.