'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

În vara anului 2013, editura Argonaut din Cluj-Napoca, în seria Ethnologica, a scos de sub tipar un volum cu totul aparte cu titlul: „LĂTURENII din Monor” de SIMION CISMAŞ.

Volumul este special şi cu un parfum aparte, mai ales prin autorul său, care este un ţăran din localitatea Monor, judeţul Bistriţa Năsăud, născut în ziua de 1 decembrie 1909. Pregătirea lui şcolară s-a încheiat odată cu absolvirea celor patru clase primare, dar a adăugat acestora o întreagă universitate de înţelepciune şi bun simţ, peste care a aşezat şi a păstrat toată viaţa credinţa în Dumnezeu şi iubirea pentru neamul românesc. În anul 1935 s-a căsătorit cu Ioana Tomuţ, împreună cu care a întemeiat o familie foarte frumoasă, care a însemnat: 5 copii, 12 nepoţi şi 18 strănepoţi.

De foarte tânăr a avut adevărate preocupări intelectuale, fiind interesat de tot ceea ce se întâmpla în comunitate, în ţară şi în lume. Consemnarea Obiceiului cu lăturenii este doar una din preocupările sale cărturăreşti. Piesa de rezistenţă este Jurnalul,pe care l-a ţinut vreme de 44 de ani. Începe jurnalul în anul 1937, când se naşte primul copil, şi îl încheie în anul 1981, în ziua de 28 martie, când se naşte ultima nepoată, consemnând toate aspectele religioase, sociale, politice, economice şi familiale care i-au marcat existenţa. La două zile de la ultima însemnare avea să treacă la Domnul, în vârstă de 72 de ani.

În ceea ce priveşte cartea despre care vorbim, scrisă în iarna anului 1967-1968, eu nu am nici calificarea şi nici calitatea de a mă pronunţa asupra textului sau conţinutului ei.

Mi-aş îngădui totuşi câteva observaţii ale unui simplu cititor.

Mai întâi, obiceiul cu „lăturenii” sunt convins că s-a născut acolo în sat din înţelepciunea, inima şi iubirea de frumos a ţăranului român. De aceea găsim aşezat în el ceea ce este mai frumos, mai armonios şi de bun simţ, şi nu în ultimul rând de folos, educativ şi religios, el fiind împletit cu Liturghia din zilele Crăciunului.

Cred că este foarte importantă inspiraţia lui Simion Cismaş de a consemna în scris, cu lux de amănunte, un obicei pe care el însuşi l-a organizat şi l-a practicat ani la rând. Și nu ca „lăturean” obişnuit, ci ca „vătaf”. Consemnarea în scris înseamnă, pe de o parte, salvarea unui patrimoniu cultural, iar pe de altă parte, furnizarea de materie primă, de cea mai bună calitate, specialiştilor în etnografie şi folclor.

Şi pentru că pomeneam de „bunul simţ”, dacă parcurgeţi textul cărţii, veţi constata că în toate momentele desfăşurării lătureniei, este prezent mereu bunul simţ. Eu v-aş semnala doar două momente: colindatul primarului şi colindatul preotului.

Ca să vă faceţi o idee despre ceea ce însemnau zilele Crăciunului cu obiceiul „lăturenilor”, vă propun un exerciţiu de imaginaţie: încercaţi să priviţi cu ochii minţii interiorul bisericii din Monor sau din Gledin sau din Şieuţ sau din oricare din cele 10 sate în care era viu obiceiul, în ziua de Crăciun, la Sfânta Liturghie, cu 50 sau 60 de feciori îmbrăcaţi în ţinuta solemnă de lăturean. Sunt convins că era un tablou care-i era drag şi lui Dumnezeu, nu numai oamenilor.

Meritul punerii în lumina tiparului a operei lui SIMION CISMAŞ, îi revine nepoatei lui, EMILIA CISMAŞ, editorul cărţii, care, din iubire pentru Moşu şi preţuire pentru frumos, şi-a asumat, moral şi material, întreaga trudă pe care o presupune o astfel de lucrare. De aceea, cred că i se cuvin toate mulţumirile şi laudele noastre de aici, pentru că pe cele ale Moşului le primeşte de acolo de sus, din cer, unde el astăzi se bucură împreună cu noi şi lăturenii lui.

Lectura unei astfel de cărţi te întoarce cu mintea şi sufletul la origini, în comunitatea satului românesc necontaminat, cu credinţa şi obiceiurile păstrate cu sfinţenie, cu omenia şi bunul simţ nealterate şi prezente în toate componentele vieţii. De aceea o recomand cu căldură iubitorilor de autentic, ca pe un medicament reconfortant.