--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Ianuarie 2014, nr. 1 (285), an XXV (serie nouă)
Filocalia - supliment
--- pagina: 13-14

La trecerea dintre ani, sub semnul frumuseţii

de Maria-Magdalena Goia

Oricine alege să nu se înşele, să-şi păstreze luciditatea, este conştient că începutul de an nu e numai un prilej de bucurie şi de a urzi noi aşteptări şi speranţe. Mai adevărat e că Revelionul marchează un moment dinaintea unei noi perioade de încercări, probleme pe care le vom avea de rezolvat şi ispite de biruit. De aceea, primele zile ale anului vin şi cu un îndemn tăcut, dar acut de a nu uita să Îi cerem cu stăruinţă lui Dumnezeu să ne izbăvească din cele ce ne stau înainte, pentru ca la sfârşitul anului care începe să ne găsim tot în curţile Sale.

Petrecerea primelor zile din an la o mănăstire se face, astfel, prilej de întărire şi odihnă sufletească, prin participarea la Sfintele Liturghii, prin cugetarea la felul în care ne găsim noi înşine înaintea lui Dumnezeu şi prin cuvintele de folos pe care le primim de la părinţi încercaţi în viaţa duhovnicească. Tinerii din filiala din Cluj-Napoca a ASCOR-ului, alături de membrii altor filiale ale organizaţiei din ţară (Timişoara, Oradea, Sibiu, chiar Bucureşti) au avut în ultimii ani ocazia de a constata ei înşişi cât folos aduce să poposeşti de Revelion la mănăstire, adunându-se în zilele Sărbătorilor de iarnă pe lângă obştea Mănăstirii Oaşa, din judeţul Alba.

Astfel, în ultima zi a anului trecut, 38 de ascorişti clujeni şi prieteni de-ai noştri am luat calea mănăstirii amintite. A fost pentru a treia oară, consecutiv, când am ales să fim la Oaşa în ziua de Anul Nou sărbătorit conform calendarului civil (laic). Ne-a readus aici de fiecare dată duhul de rugăciune şi tărie în credinţă, bunăvoinţa cu care am fost primiţi şi faptul că nu ne-am întors la casele noastre lipsiţi de folos. Pe lângă toate acestea, Mănăstirea Oaşa este aşezată într-o zonă foarte frumoasă, aproape de lacul cu acelaşi nume, înconjurată de piscuri de munţi şi de păduri şi, unde la trecerea dintre ani, am găsit încă zăpadă.

La Oaşa, de sărbători, portul tradiţional
este pus în valoare mereu

Pentru a trece frumos din anul vechi în anul nou, am îmbrăcat straie tradiţionale, costume populare moştenite de la bunici, primite în dar de la rude sau cunoscuţi, ori pur şi simplu împrumutate de la prieteni, sau din depozitul mănăstirii. Mai mult, ne-am străduit să ne îmbrăcăm şi sufletele frumos, în haina rugăciunii, participând la slujba de priveghere care a durat de la ora şapte seara, până aproape de miezul nopţii. Aceste ceasuri petrecute în biserica afundată în întunericul nopţii în care luceau doar flăcările câtorva lumânări au fost prilej de a ne strădui să stăm mai mult cu privirea aţintită la Dumnezeu, de a-I mulţumi, de a ne întări nădejdea în El, dar şi de a cere ajutorul Sfântului Vasile şi de a încerca să ne prindem în duhul Sărbătorii Tăierii împrejur a Domnului, în cinstea cărora se făcea privegherea. Trecerea dintre ani ne-a prins colindând în biserica mănăstirii şi înaintea chiliilor părinţilor, îmbrăţişându-ne şi bucurându-ne să fim împreună unii cu alţii, sub cerul înalt, pe care străluceau cu lumină clară o mulţime de stele.

La Liturghia din ziua Sfântului Vasile, biserica s-a umplut de fete cu ii, cămăşi, zadii, catrinţe şi broboade din zona Sibiului, a Timişoarei, a Aradului, a Clujului, dar şi din alte părţi ale ţării, de băieţi cu iţari, cămăşi lungi, brodate la gulere şi la mâneci, brâie şi bundiţe. La Oaşa a devenit ceva obişnuit ca mirenii să se îmbrace astfel. Părintele Iustin, stareţul mănăstirii, avea să ne povestească a doua zi că este vorba de ceva ce s-a întâmplat firesc, totul pornind de la una dintre doamnele care obişnuiau să vină mai des la mănăstire şi care, auzindu-l pe părintele spunând în predici despre cât de frumos este costumul popular, a început să poarte straie populare atunci când venea la Oaşa să participe la Sfânta Liturghie. Aceasta a fost scânteia care a aprins şi în alţii dorul după portul românesc, ca parte a unui fel de a fi care Îl cuprindea mai mult pe Dumnezeu în viaţa de zi cu zi şi în care se încerca prin toate o întoarcere spre cele duhovniceşti.

După Sfânta Liturghie, am luat masa la trapeză alături de părintele stareţ şi de ceilalţi părinţi, monahi şi alţi vieţuitori ai mănăstirii. De o frumuseţe aparte este mica procesiune care are loc în zilele de sărbătoare după ce se ia prânzul: părintele stareţ, monahii şi toţi cei care au servit masa ies în ordine şi duc înapoi în biserică icoana praznicului acelei zile, care a rămas la trapeză în tot timpul cât oamenii au mâncat.

După ce am prânzit, pentru că frumuseţea locului era îmbietoare şi vremea senină, cei care au dorit au urcat pe munte, călăuziţi de câţiva dintre părinţii de la mănăstire şi păziţi de un câine mare şi prietenos. Am urmat o cărare făcută prin omătul îngheţat până am ajuns la capătul ei, apoi urcuşul a devenit mai greu, pantele abrupte şi drumul lunecos. Pe vârful Muntelui Fetiţa am ajuns după o oră şi jumătate, cu preţul unui efort fizic cu care nu ne întâlnim în fiecare zi şi al câtorva căzături. Dar priveliştea care se deschidea de aici, de la 1700 de metri altitudine, răsplătea deplin toată strădania: în vale se vedea lacul Oaşa scăldând poalele munţilor împăduriţi, în jur erau piscuri acoperite de zăpadă şi în aerul tare al înălţimilor gândul te ducea lesne la sentimentul de libertate pe care îl vor fi avut dacii, care vieţuiau altădată pe creste montane ca aceasta. Capătul traseului a fost o troiţă ridicată chiar în vârful muntelui, în jurul căreia ne-am adunat cu toţii, cântând colinde şi cântece care să ne amintească de faptul că suntem români. Aşezaţi pe omăt, cu soarele luminându-ne feţele, ne-am bucurat de toată frumuseţea care ne înconjura şi unii dintre noi au făcut fotografii. Seara, împreună cu ceilalţi fraţi, care aleseseră să rămână la sinaxa la care le vorbise părintele Marcel Hancheş, am participat la privegherea pentru Sfântul Serafim de Sarov şi în ziua următoare, de la 6 dimineaţa – la Sfânta Liturghie.

Tinerii se bucură de ascultări la fel de mult ca şi de slujbele şi sinaxele de care au parte

Nu au lipsit din programul nostru nici ascultările, la care am luat parte după preferinţe, dar şi în funcţie de activităţile pentru care era nevoie de mai multe persoane. Unii au ţesălat vitele, alţii au crăpat lemne, alţii au fost la îndreptat cuie, la călcat haine, la spălat vase, câţiva au făcut curăţenie în camere şi pe holuri sau au ajutat la pangar. Toate acestea au fost prilejuri de a ne apropia unii de alţii, de a ne ajuta reciproc, de a ne împărtăşi impresii şi întâmplări din vieţile noastre şi de vedea încă o dată cum hărnicia aduce uşor după sine voioşia.

Despre realism, frumuseţe şi statornicie în credinţă - sfaturi de la stareţul Mănăstirii Oaşa

Nu am plecat de la Oaşa fără a primi cuvânt de folos de la stareţul mănăstirii, părintele Iustin Miron. Sfinţia sa a coborât cu noi la marginea lacului şi ne-a vorbit despre realism şi frumuseţe. Părintele ne-a învăţat că frumuseţea o vede ochiul curăţat de patimi, că acesta este criteriul care apreciază just frumuseţea şi că măsura realului o dă supra-realitatea - adică pentru a putea evalua corect lumea ce ne înconjoară este nevoie să avem o raportare cât mai vie la Dumnezeu. De asemenea, stareţul mănăstirii Oaşa ne-a îndemnat să fim hotărâţi pe calea credinţei şi, arătându-ne peştii mărunţi din apa lacului, cu care se hrănesc păstrăvii, ne-a atras atenţia că dacă răpitorii peştilor mici ar fi scoşi din lac, şi aceşti peşti mici ar deveni slabi, vlăguiţi, lipsiţi de rezistenţă. Pornind de la această pildă pe care o vedeam sub ochii noştri, părintele ne-a făcut să înţelegem că nu trebuie să evităm sau să ne temem şi noi, la rându-ne, de pericolele şi greutăţile lumii, ci să ne întărim şi să fim mai hotărâţi în credinţă. Stareţul Mănăstirii Oaşa ne-a vorbit apoi şi despre cât de importantă este relaţia ucenicului cu duhovnicul său, sfătuindu-ne să nu ne despărţim niciodată de părintele nostru duhovnic, pe care trebuie nu doar să îl ascultăm, ci să îl şi protejăm de rău, după puterile noastre.

La un început de an, în drum spre casă, tinerii au simţit din plin bucuria şi plinătatea darurilor duhovniceşti primite de la vieţuitorii Mănăstirii Oaşa

Am plecat de la Mănăstirea Oaşa cu binecuvântarea părintelui Iustin, mulţumind pentru tot ce am primit în cele două zile cât am stat aici. Pentru că mai era încă vreme de colindă, tot drumul până acasă am cântat în autocar aceste cântece închinate Naşterii Domnului şi am încercat să învăţăm şi altele noi. Mai mult, ne-am oprit să îi colindăm şi pe sfinţii din închisorile comuniste ale căror oseminte se găsesc la Aiud şi unde nu reuşisem să ajungem înainte de Crăciun. Ca şi în anii trecuţi, la Schitul „Înălţarea Sfintei Cruci” ne-am întâlnit cu părintele Augustin Varvaruc, care ne-a întâmpinat în biserica nouă construită aici, unde pentru prima dată s-a slujit la sfârşitul anului trecut. Sfinţia sa ne-a mângâiat cu cuvinte pline de bunătate şi ne-a atras atenţia că trebuie să rămânem până la capăt credincioşi în slujirea lui Dumnezeu şi a semenilor noştri.

Cu toate sfintele slujbe, rugăciunile, învăţăturile primite, încărcaţi de tot ce ne bucurase din natură şi din felul de a fi al oamenilor printre care am petrecut, ne-am întors cu toţii să luăm iarăşi de la capăt serviciile, studiile, grijile şi problemele noastre de fiecare zi, care în perioada de la Naşterea Domnului până la Bobotează par să îşi piardă importanţa şi rămân într-un plan îndepărtat al atenţiei noastre. Ne-am întors însă poate mai întăriţi şi mai puţin temători de cele de vor urma, înţelegând că fără ispită nu este nici mântuire şi că tot ceea ce ni se cere este doar să fim hotărâţi şi deschişi să descoperim frumuseţe curată în tot ceea ce ne înconjoară.