'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Interviu cu Nicoleta-Silviana Sacalîş, membră a comunităţii acestei biserici şi una dintre educatoarele de la grădiniţa Sfântul Stelian din Cluj-Napoca

N

icoleta-Silviana Sacalîş are mult entuziasm. Dacă te cucereşte prin ceva, aceea e faptul că te găseşti la loc larg în inima ei. În prezenţa ei, te simţi copil pe dealurile cu greieri şi cicori din satul bunicilor. Nicoleta are 23 de ani, este studentă la Drept, anul IV, lucrând cu normă întreagă la Grădiniţa Sfântul Stelian din Cluj-Napoca. E înaltă, are bucle aurii, ochi albaştri. Îi place să cânte. Dimineaţa o mai vezi aranjând candele la Biserica Studenţilor din Campusul Universitar Hasdeu. Tot aici, împreună cu sora ei, Lorena Anca Sacalîş, cântă în strană, iar de sărbători este una dintre coordonatoarele repetiţiilor de colinde. În taberele de vară organizate de ASCOR Cluj-Napoca stă pitită pe sub vreun stejar sau prin podul Bisericii şi învaţă speţe. Greu o opreşti din plâns când se întristează, dar un zâmbet al ei cu siguranţă îţi descreţeşte fruntea... Mai jos sunt doar câteva cadre din viaţa acestei tinere.

Ana-Maria Neag: Care este motivul pentru care ai ales să lucrezi cu copiii? Care au fost împrejurările prin care ai început această slujire?

Nicoleta-Silviana Sacalîş: Cred că meseria m-a ales pe mine. La sfârşitul anului doi de facultate, în sesiunea de restanţe, venisem la Cluj. Una dintre fetele de la Bisericuţă, m-a chemat la ea acasă pentru slujba de Sfeştanie. Mă gândeam: „Oh, e sesiune. N-am timp... Cum o să le las pe toate?... Şi până la urmă, nu ştiu cum, dar am primit să merg. Am zis simplu: «Hai!»”. Acolo am întâlnit-o pe Emilia, educatoare la Grădiniţa Sfântul Stelian; în curând, ea urma să intre în concediu de maternitate. Mergea la părintele ei duhovnic şi îi spunea cu multă fervoare: „Părinte, părinte, rugaţi-vă! Avem nevoie de o educatoare, de cineva cu liceul pedagogic absolvit”. Şi eu eram pe-acolo, prin preajmă... Am început să discut cu Emilia: „Ştii, eu am făcut liceul pedagogic...”. Însă nici nu mă gândeam la posibilitatea angajării, ştiam că vine anul trei, an greu pentru orice student la Drept. Dar Emilia a zis: „Gata! Tu eşti!”. Şi a început o veritabilă muncă de convingere. Până la urmă, tot gândindu-mă, consultându-mă şi cu părinţii, am acceptat.

A.N.: În ce constă dificultatea meseriei tale?

Nicoleta: Am constatat un lucru: e greu să lucrezi cu mai mulţi copii deodată. Pare foarte frumos, când vezi cât de drăguţ e câte unul singur. E greu să-i înţelegi...

A.N.: Se împacă serviciul cu studiile? Cum faci faţă, mai ales în sesiune?

Nicoleta: Am pus totuşi pe primul plan munca la grădiniţă. Recunosc că am ajuns mai mult studentă de sesiune, atunci simt mai concret că sunt studentă... Dacă e vreun secret în modul în care fac faţă, mărturisesc că mă ridică rugăciunea celorlalţi. Apoi, m-am legat de Sfântul Efrem cel Nou şi de Sfântul Nicolae, i-am chemat cu mine la fiecare examen.

A.N.: Povesteşte-ne o experienţă inedită prin care copiii te-au suprins prin evlavie?

Nicoleta: Ce am remarcat eu e bucuria cu care ascultă minunile sfinţilor. Ai terminat o minune, abia o aşteaptă pe a doua: „Mai vrem, mai vrem, cu Sfântul Nicolae!”. Şi îşi amintesc de ele, le pot repovesti ei după ce le-au ascultat. În ziua Praznicului Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena am încercat să le spun câteva din viaţa acestora pentru că urma să mergem la Liturghia de dimineaţă. Le-am arătat şi imagini printre altele. Când am ajuns la Capela Seminarului Teologic, pe un vitraliu era icoana Împărătesei Elena. Unul dintre copii a zis: „Uite, regina din poveste!”. Eu nu observasem, dar iată că ei nu uită.

A.N.: O împrejurare în care te-au amuzat...

Nicoleta: La începutul primăverii, într-o zi, toate educatoarele eram în plină agitaţie înainte de o inspecţie neanunţată. Ne gândeam: „Vai de mine! N-am făcut aia, n-am făcut cealaltă”. Aveam documentaţie de pregătit, toate trebuiau să fie la zi. Stăteam la masă, lipeam nişte muguri pe o crenguţă desenată şi am încercat să le explic: „Copii, vine inspecţia. Când intră, salutăm, zâmbim. Nu vorbim, trebuie să fim cuminţi!”... Ei se uitau la mine cu ochi mari. La un moment dat un copil mă întrerupe şi zice: „Hai să ne băgăm sub masă şi să facem: «Bau!»”... Aşa m-am mai destins şi eu. Până la urmă, n-a mai venit nici inspecţia.

A.N.: Ştim că ai un dar deosebit de la Dumnezeu. Ai primit ascultare ca uneori să conduci strana Bisericuţei noastre (Biserica Studenţilor din Haşdeu). De la ce vârstă ai început să cânţi şi unde?

Nicoleta: Cânt din clasa I, am făcut Şcoala de Muzică. Înainte să vin la facultate mergeam în corul bisericii împreună cu sora mea. Am vrut într-o vreme să renunţăm, dar părinţii nu ne-au încurajat să facem asta... Acum nu ne pare rău.

A.N.: Ce a fost diferit când ai ajuns în Biserica Studenţilor?

Nicoleta: De când am venit aici, mi se pare că viaţa mea s-a schimbat foarte mult. Înainte credeam că sunt foarte fericită, aveam împliniri la facultate, în mare parte îmi mergea bine, dar, de fapt, cred că eram printre cei mai trişti oameni de pe pământ. Au intervenit rupturi cu foştii prieteni, cu anturajul în care eram. Nu mai puteam să fac aceleaşi lucruri, dar toate au decurs de la sine.

A.N.: Nu mai puteai pentru că simţeai o presiune, îţi impunea ceva Biserica, aşa cum spun unii, sau era o opţiune personală?

Nicoleta: Nu, pur şi simplu, nu mai doream eu să fac aceleaşi lucruri. Mi se părea atât de inutil ceea ce am făcut înainte... Acum, zilele sunt atât de pline, mi se pare că de dimineaţă până seara se întâmplă atât de multe lucruri...

A.N.: Ce înseamnă cântarea pentru tine? Te odihneşte, îţi dă nădejde?

Nicoleta: Poţi găsi un fel de cântare pentru fiecare moment, şi pentru când eşti trist, şi pentru când eşti vesel. De pildă, din stările de fericire exagerată muzica psaltică, prin sobrietatea ei, te mai aduce cu picioarele pe pământ, te face să te vezi aşa cum eşti.

A.N.: În urmă cu un an ai avut parte de o mare suferinţă. Ţi-ai pierdut tatăl, după o perioadă mai lungă de boală. Cum te raportezi acum la acestă experienţă?

Nicoleta: Nu ştiu dacă l-am pierdut. Poate l-am câştigat. Suferea de leucemie, dar la aceasta s-au adăugat şi altele. A avut o fractură de şold şi după aceea tot mai multe complicaţii. Oricum, a lucrat Dumnezeu viu în viaţa lui. Nu putem şti ce a fost în sufletul lui, dar din ce am văzut noi, aş putea spune că s-a apropiat de credinţă. Am avut odihnă că a reuşit să se spovedească şi să se împărtăşească înainte de a muri. Au venit la înmormântare nişte prietene de-ale surorii mele şi una dintre ele a zis că slujba a resimţit-o cumva ca o slujbă de Înviere. Şi cam aşa a fost şi pentru noi. Credem, însă, că şi rugăciunea celorlalţi ne-a ajutat. Când tata era într-o stare gravă, noi eram în tabăra de vară ASCOR, iar spre sfârşit, mama ne-a sunat şi ne-a chemat acasă. Seara am aflat că a murit. De fapt, el murise chiar în timp ce noi, împreună cu alţi tineri, spuneam „Tatăl nostru” pentru el, după exegezele de seară.

A.N.: Ce a fost cel mai greu la început când ai cunoscut viaţa Bisericii?

Nicoleta: Mi se părea ciudată rânduiala din Biserică: Sărutarea Păcii, felul în care se îmbrăcau fetele... Dar una dintre bucuriile mele este legată de chipurile luminoase din Biserică. Asta m-a atras: bucuria cu care am văzut că trăiau. Şi astfel am început să-mi pun câte un semn de întrebare. Vedeam că nu e numai câte un om fericit, ci toţi sunt fericiţi.

A.N.: Ce e cel mai greu acum?

Nicoleta: Partea cu tristeţea. De multe ori, ne întristăm din atâtea lucruri mici.

A.N.: Ce i-ai spune unei persoane tinere sau unui om obişnuit despre ce ţi-a descoperit Dumnezeu aici, în Biserica Sa? Mă refer la o persoană care ezită să creadă.

Nicoleta: Aş prefera să tac. Mai bine să vadă bucuria cu care vin la Biserică, decât să încep eu să ţin predici. Mai mult chemăm prin faptă decât prin cuvânt.