'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

În Introducere în metafizică^[1], Martin Heidegger formulează astfel ceea ce el numește drept întrebarea originară a metafizicii: „De ce este de fapt ființare și nu mai degrabă nimic?”. Mirarea filosofică se articulează în jurul faptului că ceva ființează, deși, trebuie semnalat, posibilitatea nimicului se află în lucru chiar în punerea întrebării.

Firește că o asemenea întrebare este nici mai mult, nici mai puțin decât un scandal pentru credința creștină, al cărei răspuns – că totul este creație a unui Dumnezeu atotputernic și plin de dragoste – nu interesează gândirea lui Heidegger, pentru care o filosofie creștină reprezintă o imposibilitate și o contradicție. Celebrându-și propria autonomie în afara revelației creștine, filosofia heideggeriană ia pe cont propriu atât punerea întrebării, cât și formularea unor răspunsuri care, fără a se constitui în repere dogmatice definitive, derulează calea filosofiei, adică filosofarea. Oricât de spectaculoasă ar fi lumea metafizicii care se ivește filosofic din această întrebare fundamentală și oricât de formidabil drumul gândirii, orgoliul autonomiei rațiunii umane e încă extrem și nu cred că poate fi salvat nici măcar de conceptul heideggerian al autenticității, concept înțeles de Heidegger drept procesul prin care omul își ia în mâini propriul destin și alege să iasă de sub dominația mediocrității, a impersonalului „se”). Dacă interogația este autentică, dacă asumarea travaliului gândirii este de asemenea autentică, nu văd de ce ar putea fi autentic refuzul revelației creștine: în acest caz, conceptul autenticității este „omenesc, prea omenesc” și nu poate da seama de măsura înaltă a Dasein-ului sfânt, a omului îndumnezeit. Să numim autenticitatea acestuia din urmă teo-autenticitate, pentru a exprima astfel împlinirea prin credința în Hristos a celor care consideră că a fi este încă infim în absența divinului.

De altfel, câțiva gânditori din turnura teologică a fenomenologiei franceze aveau să demonstreze că refuzul heideggerian al filosofiei creștine poate fi depășit: teologia și filosofia comunică, fie trecându-și ștafeta de la una la alta (acolo unde filosofia nu mai poate răspunde, teologia are încă ceva important de spus, susține Jean-Luc Marion), fie există o filosofie creștină la fel de naturală și de legitimă pe cât de firesc și de legitim este omul care crede (Jean-Yves Lacoste). De asemenea, într-un volum recent, Ființa și credința^[2], teologul ortodox George Remete (de altfel un mare admirator al lui Heidegger), recunoaște și critică limitele impuse de refuzul filosofiei creștine în gândirea filosofului german.

Revenind la întrebarea de la început asupra ființării, Heidegger recunoaște că ea merge mână în mână cu întrebarea asupra nimicului, că întrebarea asupra a ceea ce este cheamă și întrebarea asupra a ceea ce nu este, că ființarea și neființarea se găsesc împreună în fața acestui efort interogativ. De asemenea, afirmă că meditația asupra morții duce la autenticitate, însă întrebarea fundamentală se poartă asupra ființării, nu a nimicului (chiar dacă nimicul va deveni el însuși obiect al interogării în conferința „Ce este metafizica?”). Or cred că întrebarea fundamentală ar putea fi răsturnată cu succes, lăsând mirarea filosofică să se formuleze în fața nimicirii, nu a ființării. Oare ceea ce produce o convertire (fie filosofică, fie religioasă) nu este adeseori întâlnirea finitudinii, a pierderii, a suferinței, a morții? Nimeni nu pleacă în căutarea marilor răspunsuri, dacă nu a întâlnit limita, dacă nu și-a pierdut ceea ce credea că are mai de preț, dacă n-a înțeles perisabilitatea, evanescența, „ușurătatea” ființei. De aceea ar trebui să reformulăm interogația fundamentală pentru a-i respecta diacronia survenirii: de ce există și nimicul și nu, mai degrabă, doar ființarea neafectată? Sau într-o formulare deja teologică: de ce există finitudine, suferință, moarte, pieire și nu mai degrabă plenitudine, frumusețe, dragoste, eternitate, Dumnezeu? Astfel pusă, problema se deschide în rezolvările ei posibile nu către nimic, ci către „frumusețea infinitului” (David Bentley Hart), lăsând accentele să se mute de pe nihilismul heideggerian, pe bucuria credinței în Dumnezeul învierii.

---

^[1] Trad. Gabriel Liiceanu și Thomas Kleininger, Humanitas, București, 1999, p. 9.

^[2] Ed. Academiei Române, București, 2012.