--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Mai 2014, nr. 5 (289), an XXV (serie nouă)
Arta Sacra
--- pagina: 4

Pogorârea Duhului Sfânt în iconografia răsăriteană. Elementele constitutive ale temei

de Marcel Muntean

Duminica Cincizecimii este sărbătoarea întemeierii Bisericii creştine, deoarece în această zi după cuvântarea Apostolului Petru s-au convertit la creştinism aproximativ 3.000 de persoane, definind cea dintâi comunitate de creştini de la Ierusalim.

Cultul

Prăznuirea acestei sărbători este apostolică, ea fiind amintită şi în Constituţiile Apostolice. Pelerina apuseană Egeria ne descrie în secolul al IV-lea, felul cum se ţinea acest praznic. În acelaşi context Eusebiu al Cezareei, aminteşte că se celebra la începutul secolului al V-lea.

Sărbătoarea Rusaliilor are două icoane distincte prima este cea a Pogorârii Duhului Sfânt şi cea a Sfintei Treimi.

Iconografia

Tema Pogorârii face parte din Ciclul Glorificării lui Iisus, chiar dacă El lipseşte din scenă, locul Său este preluat în anumite exemple de Fecioară; în unele reprezentări se observă tronul gol din mijlocul Apostolilor adunaţi şi în rare exemple Hristos este redat bust deasupra Discipolilor.[1]

Unele dintre cele mai vechi imagini ale temei datează din veacul al VI-lea, fiind ilustrate în fildeșul Dijon și în Evanghelia lui Rabula[2]. Exemple specifice acestui subiect iconografic întâlnim şi în Capadocia în secolul al X-lea.

În secolul al XII-lea, aceeaşi temă este ilustrată în tehnica mozaicului, în mai multe monumente printre care un model îl reprezintă cel de la Biserica Hosios Loukas din Grecia, redat pe cupola altarului.

Sfinţii Apostoli stau pe jilţuri cu suppedaneum, având, unii dintre ei, în poală câte o carte, semn al propovăduirii cuvântului divin. Un tron de mai mici dimensiuni şi proiectat în mijlocul cupolei susţine cartea, pe a cărei copertă, decorată cu pietre scumpe, se odihneşte un porumbel alb cu nimb, ce simbolizează Duhul Sfânt. Albastrul şi verdele smarald concentrează atenţia privitorului spre baza şi centrul compoziţiei, spre care se îndreaptă raze luminoase ce se îngustează către centru, dând senzaţia de mişcare. Fondul de aur condensează şi uneşte într-o sinteză cromatică şi stilistică lucrarea. Pe axul est vest, în sensul aşezării şi citirii temei se află scris titlul ei: Cincizecimea. În cei patru pandantivi sunt plasate alte personaje laice, ce confirmă prezenţa unui număr însemnat de oameni, la momentul întemeierii Bisericii.

Apostolii

Apostolii înfăţişaţi pe acelaşi plan, într-o friză, expresiv ritmată sunt reprezentaţi în plină mişcare a gesturilor. Așezarea lor corespunde celei din icoana lui Iisus învățând la templu (Iisus la doisprezece ani la templu). Lăsat acum vacant, locul Său între Apostoli sugerază prezența tainică a Sa[3].

În partea mediană stau Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel cu mâinile uşor ridicate în atitudini similare. Existenţa Apostolului Pavel semnalat în iconografia Înălţării şi a Cincizecimii apare din raţiuni simbolice, deoarece, el avea să devină unul dintre corifeii Apostolilor[4]. În nici o altă redare nu îi vedem, stând în deplină armonie și unitate, aceasta datorându-se harului ce coboară peste ei. Discipolii sunt pictați în perspectiva inversă; cei ce sunt mai departe sunt plauzibil mai mari decât cei din josul icoanei. Parcă fiecare e diferit în gestică și în cromatica vestimentației, acest detaliu ne reamintește că diversitatea nu anulează unitatea. Pe lângă Sfântul Pavel sunt înfățișați evangheliștii cu cărți (Sfânta Evanghelie): Marcu și Luca.

Mandorla limbilor de foc

În partea de sus vizualizăm cum dintr-un cerc sau semicerc, parțial descoperit pornesc razele de lumină spre Ucenici. Acesta este simbolul cerului din care țâșnesc niște unde luminoase, egale ca număr pentru fiecare discipol. El semnifică botezul fiecărei persoane făcut de Duhul Sfânt. Din centru se evidențiază și o rază mai lungă, ce definește Duhul Sfânt.

Fecioara Maria

Prezenţa Fecioarei în ambianţa celor 12 Apostoli la Cincizecime se întâlneşte în primele exemple, ea devenind o constantă în iconografia răsăriteană şi în cea apuseană. Unele reprezentări iconice, (în special icoanele ruseşti) nu o reprezintă pe Fecioară, locul ei, central, fiind lăsat liber, semn ce defineşte prezenţa nevăzută a Mântuitorului.

Cosmosul

În icoanele vechi bizantine şi cu precădere cele post bizantine, la baza compoziţiei întâlnim bustul unui rege, ce are 12 suluri cuprinse într-un văl, în braţele sale; acesta simbolizează cosmosul sau lumea ce a primit harul Duhului Sfânt. El este înveşmântat într-o mantie de culoarea roşie (sau un detaliu din vestimentaţie) ce desemnează jertfele de sânge ale diavolului,[5] purtând totodată, cele 12 filactere închise, semn al propovăduirii apostolice.

Elementele de arhitectură

Două corpuri simetrice de clădiri, cu acoperișuri plate (vizibile în icoanele grecești) secondează planul secund. Ele au o deschidere largă, centrală, indicând foișorul din Ierusalim, în care a avut loc evenimentul tainic.

În interiorul bisericii, scena se zugrăveşte pe bolta în leagăn de deasupra Sfântului Altar, iar ca icoană portabilă ea se regăseşte pe iconostas, în rândul celor douăsprezece icoane prăznicar şi în registrul de jos, împreună cu icoanele împărăteşti, atunci când locaşul de cult este consacrat sărbătorii. În rare exemple se mai poate picta şi în absida sudică din naosul bisericii.

Redescoperind atmosfera de unitate şi credinţă, dar şi de bucurie a prezenţei Sfântului Duh să ne veselim, asemenea Sfinţilor Apostoli, rostind troparul sărbătorii:

Binecuvântat eşti, Hristoase, Dumnezeul nostru, Cela ce preaînţelepţi pe pescari i-ai arătat, trimiţându-le lor Duhul Sfânt; şi printr-înşii lumea ai vânat, Dătătorule de viaţă, slavă Ţie![6]



[1] Louis Réau, Iconographie de l’art Chrétien, tome II, Ed. Presses Universitaires de France, Paris, 1957, p. 591.

[2] Nikolai Ozolin, Iconografia Ortodoxă a Cincizecimii, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2002, pp. 153-154.

[3] Michel Quenot, Învierea şi icoana, Ed Christiana, Bucureşti, 1990, p. 220.

[4] Constantine Cavarnos, Ghid de iconografie bizantină, Ed. Sophia, 1975, p.128

[5] Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei, Ed. Sophia, Bucureşti, 2003, p. 225.

[6] Ibidem, p.130.