'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Interviu cu psihologul Gabriela Domniţa, realizat de Nicoleta Pălimaru.

Nicoleta Pălimaru: – Cum poate un părinte controla/stăpâni un copil, dacă el însuși nu s-a definit, știind că orice copil reprezintă darul lui Dumnezeu și este, deci, o persoană înzestrată cu libertate?

Gabriela Domniţa: – Cred că problema trebuie abordată puțin diferit: un copil nu poate fi controlat sau stăpânit, el poate fi mai degrabă înțeles, iubit, sprijinit, ghidat pe calea cea bună. Ceea ce poate face un părinte este să încerce să înțeleagă copilul ca persoană diferită de el, ca fiind o ființă nouă, în mod real înzestrată cu libertate. Pentru fii și fiice este foarte benefic ca părinții să aibă o atitudine care transmite mesajul: ”Te iubesc și te accept așa cum ești. Pot să îți înțeleg perspectiva asupra lucrurilor și îți pot respecta deciziile și modul propriu, diferit de al meu, de a face față anumitor situații, chiar dacă nu sunt total de acord sau nu îmi place.”

Mulți părinți își propun ”agende de viață” pentru propriii copii: vreau să devină asta sau cealaltă, când, de fapt, ceea ce ar trebui să își propună părinții este să îi sprijine pe copii să se descopere pe ei înșiși și să devină persoane independente și iubitoare, oameni de nădejde. Cel mai bun dar pe care îl pot face părinții propriilor copii este să le fie un model demn de urmat, să aibă o viață frumoasă, care transmite bucurie, iubire și speranță și din care copiii lor să se poată inspira în propria căutare. Nu un model de viață perfectă, ci un model viu, real, de căutare a sinelui și a rostului pe lumea asta.

N. P.: – Starețul Tadei spunea că ”vrăjmașul îi învață pe copii de mici să se împotrivească părinților. Știe bine vrăjmașul că, de se împotrivesc copiii încă de mici, cu ușurință îi va îndruma în întreaga lor viață și vor fi ai lui”. Cum comentați această afirmație, mai ales că astăzi mulți părinți se plâng de neascultarea copiilor?

G. D.: – Psihologii tratează tendința de neascultare a copiilor, care apare în jurul vârstei de doi ani, ca pe o etapă firească în dezvoltarea personalității copilului, în formarea sa ca persoană distinctă de părinții săi, în formarea conștiinței de sine: este momentul când copilul învață să spună NU atunci când nu vrea să facă ceva, momentul când învață că se poate împotrivi la ceea ce nu vrea să facă și poate să dea curs impulsului interior de a face altceva.

De multe ori, dacă părintele nu se împotrivește prea tare atunci când copilul spune nu și nu îl contrazice, ci mai degrabă stă în expectativă, răspunsul copilului se va transforma apoi în da. Problemele apar de cele mai multe ori atunci când părinții gestionează nepotrivit situațiile de acest fel, iar un nu spus de copil ca un test pentru părinte sau ca într-o joacă, deschide calea spre adevărate ”lupte de voință”, în care miza devine: cine cedează în fața cui? Așadar, calea cea mai potrivită este cea a tactului, a răbdării și a respectului față de copil ca persoană în devenire. Pe de altă parte, problema neascultării de părinți este una foarte spinoasă, care poate duce la consecințe serioase pe termen lung: copilul nu mai ascultă de părinți, iar părintele se simte neputincios și depășit de situație. Faptul că un copil nu își ascultă părinții poate fi interpretat ca un semnal de către părinte, un semnal că, în momentul de față copilul nu primește, în familie, ce are nevoie: poate fi vorba despre faptul că se simte neglijat sau neînțeles de către părinți, sau chiar despre faptul că părinții nu structurează suficient timpul și comportamentul copilului.

Neascultarea copiilor poate apărea atunci când părinții sunt prea severi, stabilesc pentru copil pedepse disproporționate în raport cu faptele copilului, și atunci copilul se simte neiubit și, într-un fel, deznădăjduit în încercările de a se comporta conform standardelor părinților și de aceea renunță la a mai încerca: sunt copiii care, întrebați de ce au făcut o anumită faptă rea, răspund: ”Așa sunt eu, rău". Acești copii au nevoie în primul rând de o atitudine mai înțelegătoare și mai iubitoare din partea părinților. În al doilea rând, sunt copii care sunt neascultători pentru că, dimpotrivă, părinții au fost prea lipsiți de fermitate în atitudinea față de abaterile copilului și atunci copiii nu au învățat să respecte cu adevărat o regulă sau să se stăpânească. Deci, acest copil are nevoie să fie ajutat să își dezvolte mai bine autocontrolul, stăpânirea de sine.

N. P.: – Pe ce ar trebui să se bazeze comunicarea între părinte și copil în vremurile noastre de agitație și neașezare?

G. D.: – În primul rând, pe înțelegerea nevoilor emoționale de bază ale unui copil: acelea de a se simți iubit și în siguranță.

În al doilea rând, pentru a păstra mereu deschisă calea de comunicare între copil și părinte, este necesar ca să se păstreze vie legătura sufletească între părinți și copiii lor. În această privință, atuurile sunt de partea părintelui, care poate să îl facă pe copil să se simtă iubit și înțeles. Mulți părinți asociază rolul de părinte cu acela al unei persoane care veghează permanent și sancționează permanent comportamentele nepotrivite ale copilului. De fapt, o legătură sufletească vie se păstrează atunci când părintele vede în primul rând partea bună din ceea ce face copilul, iar dojenile și sancțiunile ocupă doar o parte mică din interacțiunile părinte-copil.

Pe de altă parte, părinții și copiii petrec tot mai puțin timp împreună, iar atunci, de multe ori, timpul când familia se reunește acasă este folosit pentru a recupera timpul pe care l-au petrecut separat, moment când părintele se simte presat să aducă în discuție mai ales ceea ce nu a mers bine peste zi. Părintele care ia mereu atitudine față de comportamentele nepotrivite ale copilului simte că face ceea ce trebuie ca părinte și consideră că și-a dus la îndeplinire rolul. De fapt, dacă părintele dorește să știe ce se petrece în viața copilului său, este mult mai benefic să petreacă timp de calitate, sau ”Quality time”, cum se numește în limbaj de specialitate, adică să stea împreună în activități care fac amândurora plăcere, să se joace împreună sau să meșterească ceva împreună, timp în cadrul căruia părintele să evite să judece copilul sau să încerce cu tot dinadinsul să îl învețe pe copil ceva. Copilul se va simți astfel iubit și acceptat de părintele său, iar discuțiile despre ceea ce nu a mers bine peste zi vor merge mult mai ușor sau se vor deschide de la sine. Acest timp de calitate nu trebuie să fie mai mult de 30 de minute – o oră o dată la două zile, dar să fie un timp în care copilul se bucură de întreaga atenție a părintelui.

N. P.: – Există atitudini pe care copilul le poate avea de mic, dar cu timpul ele să dispară? Mă gândesc la anumite frici, capricii, nevoia de a plânge etc.

G. D.: – Există anumite vârste critice pentru anumite tipuri de frici: de exemplu frica de întuneric este frecventă la copiii sub 5 ani, dar ulterior se rezolvă de la sine. Pe de altă parte, un copil care resimte tot felul de frici transmite părintelui mesajul că are nevoie de mai mult sprijin din partea părintelui sau de mai multă înțelegere. Iar atitudinea cea mai sănătoasă a părintelui față de fricile copilului este de a le înțelege, din perspectiva copilului, cum am mai spus, dar, în același timp, de a încuraja copilul să le înfrunte, să le facă față.

În ce privește capriciile sau nevoia de a plânge a copiilor, de multe ori acestea sunt modalități de comunicare ale copiilor: poate că, atunci când plâng sau sunt mai mofturoși, părinții le acordă mai multă atenție sau le fac pe plac. În acest caz, părintele ar trebui să sprijine copilul să găsească modalități mai potrivite de a cere atenție sau înțelegere.

N. P.: – Ce sfaturi cordiale ați dori să dați unui părinte? Ce să facă și ce să nu facă?

G. D.: – Ar fi multe lucruri de spus aici. În primul rând să nu considere că, dacă copilul are parte de grija părinților, care se străduiesc să îi ofere toate cele necesare din punct de vedere material, copilul va înțelege din asta că este iubit. Pentru a se simți iubit și în siguranță, copilul are nevoie să simtă permanent, în primul rând, legătura sufletească cu părintele său. Legătură sufletească care se cultivă zi de zi prin atenția părintelui la ceea ce se petrece în viața copilului, la momentele lui de bucurie, dar și la cele de supărare.

Momentele încărcate emoțional din viața copilului, fie că este vorba de bucurii, fie că este vorba de supărări, frici sau furie, sunt un prilej extraordinar pentru părinte de a-i arăta copilului că îi pasă de el, că este interesat de el, că copilul poate avea încredere în părintele său. Dacă părintele comunică cu copilul în aceste momente, încearcă să înțeleagă situațiile din perspectiva celui mic și este alături de el în experiența copilului, acesta se va simți în siguranță cu părintele său și va rămâne deschis față de acesta, puntea de comunicare va rămâne mereu deschisă.

Pentru mulți părinți este ușor să împărtășească cu copilul momentele de bucurie, dar atitudinea se schimbă când este vorba de momentele de frică sau de furie ale copilului: părintele îl ceartă pe copil pentru că îi este frică sau pentru că este furios, iar asta este ca și cum ai turna gaz pe foc, când intenția ta este de fapt de a stinge incendiul: copilul va simți și mai multă nesiguranță, și mai multă frustrare pentru că se simte neînțeles și respins de părinții săi.

Asta nu înseamnă că părintele trebuie pur și simplu să tolereze manifestările vulcanice ale copilului, ci că, pentru a-l ajuta pe termen lung să se stăpânească, este în primul rând nevoie ca copilul să se simtă înțeles în ceea ce simte, iar abia în al doilea rând să i se ceară să își limiteze comportamentele la unele care sunt mai puțin inhibate sau mai puțin distructive. Modul în care părintele poate ajuta copilul în astfel de momente pornește de la a separa persoana și sentimentele copilului de faptele lui: părintele să încerce să înțeleagă copilul din perspectiva acestuia și să îi arate asta prin ceea ce face și spune, dar, în momentul următor, să pună limite, reguli și, eventual, sancțiuni, pentru faptele copilului. Adică, ceea ce trebuie să transmită părintele unui copil, care e furios că trebuie să plece de la locul de joacă, este: ”Înțeleg că ți-ar plăcea să mai stai să te joci, dar acum este momentul să mergem spre casă". Astfel, părintele îi arată copilului că îl înțelege și îl acceptă, dar, în același timp, stabilește limitele pentru copil.