'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Nimic nu o defineşte mai bine pe Alice Voinescu precum această frază a lui Alexandru Paleologu: „Mare intelectuală, mare conferenţiară, profesoară celebră, prietenă cu câţiva din marii intelectuali şi cărturari europeni, André Gide, Roger Martin du Gard, André Malraux, Paul Desjardins, Eugenio d’Ors, pe care îi întâlnea de obicei, în fiecare an, la decadele de la Pontigny şi cu care întreţinea permanent corespondenţă, făptură quasilegendară, personalitate de prim-plan a culturii, ea asumase vocaţia aceasta ca obligaţia creştinească de a nu-şi îngropa talantul”. Am citat din prefaţa amplului jurnal – peste o mie de pagini – ţinut de Alice Voinescu^[1] vreme de 42 de ani (1929-1961), semnată de un intelectual de primă mărime, Alexandru Paleologu, care a avut prilejul s-o cunoască, prin legături de familie, încă de foarte tânăr.

În caracterizarea sintetică reprodusă mai sus, Alexandru Paleologu pomeneşte şi latura creştină a personalităţii complexe care a fost Alice Voinescu şi pe care ne-am propus s-o schiţăm, nu înainte de a spune câteva lucruri despre biografia şi bibliografia sa.

Biografie

Alice Voinescu s-a născut în anul 1885 la Turnu Severin, într-o familie distinsă: ajunge să spunem că tatăl său, avocat, Sterie Steriadi, era doctor în drept la Paris. După absolvirea Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, în anul 1908, frecventează cursurile profesorului Hermann Cohen la Marburg, în Germania, iar în anul 1913 îşi trece doctoratul la Sorbona cu teza Interpretarea doctrinei lui Kant de către şcoala de la Marburg. Studiu asupra idealismului critic. În acelaşi an, revine în ţară şi se căsătoreşte cu avocatul Stelian Voinescu. În anul 1922, Alice Voinescu este numită profesor de estetică şi teorie a teatrului la Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti, unde va funcţiona neîntrerupt până la pensionarea silită din anul 1948, consecinţă a atitudinii sale faţă de constrângerea Regelui Mihai I să abdice. În anul 1951, în Ajunul Paştelui, Alice Voinescu este ridicată de Securitate şi închisă, fără proces, vreme de 19 luni, întâi la Jilava, apoi la Ghencea. Mai bine de un an, va avea domiciliu obligatoriu în comuna Costeşti, din apropiere de Târgu Frumos. După moartea lui Stalin (5 martie 1953), în ianuarie 1954, s-a putut reîntoarce în Bucureşti. Dintre volumele publicate de Alice Voinescu, se cuvin cu precădere menţionate Montaigne (1936), Aspecte din teatrul contemporan (1941) şi Eschil, tipărite la Editura Fundaţiilor Regale.

Dragostea de Ortodoxie

Vastul jurnal, cu caracter personal, intim, ţinut peste patru decenii de Alice Voinescu, reflectă latura de creştin îmbisericit a autoarei, deopotrivă cu convingerea şi bucuria de a aparţine Ortodoxiei a unei intelectuale formate în Occident, fidelă valorilor apusene şi stilului de viaţă vest-european. Iată ce scria în jurnalul său, în acest sens, Alice Voinescu, la data de 30 octombrie 1941: „Resimt deseori un occidentalism în mine care stăpâneşte românismul meu. Desigur, atmosfera celor 15 ani de acasă! (...) Atmosfera unei familii occidentale, cu nostalgia Occidentului. Şi totuşi, mă simt româncă prin dragostea pentru pământul şi omul românesc. Şi, desigur, prin instinctivul ataşament pentru ortodoxia pe care am apărat-o în mine împotriva tuturor asalturilor venite de oriunde. Şi mama, la fel! Tata era profund ortodox – fără s-o ştie”^[2].

Apărarea credinţei ortodoxe la nivel personal nu este deloc una teoretică la Alice Voinescu. Iată ce nota, în acest sens, în jurnal pe 6 iulie 1941: „Azi Isa vrea să mă ducă la slujba catolică. I-am spus de la obraz că insinuările acestea catolice îmi sunt pur şi simplu antipatice. Doamne, Iisuse, cum să te pot confunda pe tine cu fanaticii ăştia prozeliţi? Înţeleg cum în Apus s-a putut naşte reacţia contra cabotinilor. Îţi mulţumesc, Doamne, că m-ai născut ortodoxă”^[3]. O săptămână mai târziu, pe 13 iulie 1941, Alice Voinescu, excedată, revine asupra aceluiaşi subiect: „Ce e cu Isa? Ceva neliniştitor. În insistenţa ei de a mă duce la slujba catolică. Vrea şi pace să mă fac catolică. Eu nu vreau deloc, îmi face această biserică antipatică. N-ar trebui să mă supun unei dorinţe care nu e dezinteresată (s. aut.), e propagandă. Doamne! Multe sunt lighioanele tale!”^[4].

Alice Voinescu îşi apără credinţa proprie, obligaţie primită de orice creştin răsăritean încă de la botez, şi atunci când insinuarea prozelită e mult mai rafinată, subtilă, susţinută de prestigiul unei personalităţi incontestabile, aşa cum reiese din nota de jurnal din 8 iunie 1949: „Ieri, la Marius şi Lulu cu Monseniorul Ghica. Dejun foarte simpatic, dominat de Monsenior, care a povestit de toate, fireşte în legătură cu Biserica. O nevoie vizibilă de a critica Biserica Ortodoxă, nu cu răutate, căci avea dreptate în tot ce spunea, dar cu un soi de orgoliu specific. Teribil de «domn» până la a se apleca să-mi ridice poşeta, sigur în credinţa lui, poate puţin cam egocentric, dar nu vanitos, un egocentrism în jurul catolicului (s. aut.) din el, nu în jurul omului – de o fineţe şi o subtilitate psihologică remarcabile. Un Prinţ al lumii şi al Bisericii, nu mă mir că atrage credincioşii. Totuşi, iubesc Biserica noastră şi doresc să-i văd şi pe prelaţii noştri la fel”^[5].

Femeia ardeleancă

De reală fineţe psihologică dă dovadă şi Alice Voinescu atât în portretul reprodus, cât şi în următorul, schiţat pe 26 octombrie 1950: „În trenul cel mic, ieri, transilvăneanca, un specimen frumos de românism. Simplă, deşteaptă, cuviincioasă, cu judecată dreaptă şi vie, femeie de meseriaş, dar atât de la locul ei, încât mi-a fost drag să stau cu ea de vorbă şi parcă o cunoşteam de când lumea. Ochii ca stelele, femeie îmbătrânită de muncă, dar cu o graţie tinerească încântătoare. Astfel de exemplare dau curaj şi nădejde în viitor”^[6]. Cinci ani mai târziu, pe 29 octombrie 1955, scriitoarea formulează o constatare lapidară cu valoare de aforism: „Singurii sănătoşi sunt ţăranii, pentru că ei sunt cu picioarele pe pământ şi cu sufletul smerit faţă de Dumnezeu”^[7].

Experienţa lui Dumnezeu

În jurnalul ţinut de Alice Voinescu există reflecţii asupra unor pasaje scripturistice, întrebări, nedumeriri, abordări catedratice („17 martie 1941: Azi e conferinţa mea. Creştinism şi destin”), însă toate acestea corelate cu participarea la slujbele Bisericii şi cu o puternică trăire a celei mai mari Taine: „2 decembrie 1940: Ieri m-am împărtăşit, Doamne, cu sfânt Trupul şi Sângele Tău. Am simţit o mare putere care mă cuprinde, îmi curgea foc prin vine. Doamne, fă ca să nu Te supăr, să nu Te mâhnesc. Că de meritat, ştiu, nu Te merit. Fă, Doamne, să te pot servi cum vei vrea Tu”^[8].

Treisprezece ani mai târziu, pe când se afla cu domiciliu obligatoriu în comuna Costeşti, în Moldova, Alice Voinescu merge pe furiş la biserică şi, cu complicitatea preotului, se cuminecă, consemnând în jurnal pe 16 august 1953: „Dimineaţa m-am împărtăşit, ca primii creştini, în taină. Părintele era foarte mulţumit. Eu am fost apoi la Miliţie, unde parcă s-a operat miracolul schimbării, am obţinut permisiunea de a merge la Biserică. De ieri sunt împăcată cu mine, mă simt în siguranţă, în taina Mântuitorului, a Euharistiei!”^[9].

Intelectualii şi credinţa

În pofida opresiunii din perioada care s-a numit „obsedantul deceniu”, a regimului ateist, jurnalul ţinut de Alice Voinescu atestă existenţa unei autentice vieţi bisericeşti în România de atunci, scriitoarea notând după întoarcerea în Bucureşti din domiciliul obligatoriu, pe 3 septembrie 1954: „Ieri după asfinţit ascultasem ceasuri întregi conversaţia între Olga Greceanu şi Cristina Brătescu. Aceasta din urmă, cuprinsă de o fervoare de mare credinţă, care, cu toate exagerările, nu e mai puţin dovada unei vieţi puternice interioare. Olga, o propovăduitoare neobosită, vorbind zilnic în biserici, înflăcărată de o splendidă credinţă, activă, vie, servind spiritualitatea românească”^[10].

Credinţa concretă trăită de Alice Voinescu în comuniunea de iubire şi credinţă a Bisericii o determină să constate cu amărăciune incapacitatea multora din lumea ei, intelectuali, persoane mondene, de a-şi depăşi gnosticismul orgolios, astfel încât notează în dimineaţa zilei de Înviere din 6 mai 1956: „M-am lăsat în grija Domnului. Sunt fericită că m-am putut împărtăşi şi cu atâţi prieteni. Doar ai mei nu fac efortul să înţeleagă ce pierd, rămânând înţeleniţi în prejudecăţi raţionaliste şi neîncercând să biruie obiceiul indiferenţei. Nu mai pot decât să mă rog pentru ei”^[11].

Spre deosebire de majoritatea, formată îndeosebi din intelectuali, celor ce detestau regimul comunist şi îl dispreţuiau pe Petru Groza, văzând în el un lamentabil „tovarăş de drum” al Ocârmuirii, Alice Voinescu îl percepe de două ori ca pe un creştin, mai ales că acesta ţinuse să aibă parte de o autentică pogrebanie ortodoxă. Iată însemnarea datată 10 ianuarie 1958: „...moartea lui Petru Groza m-a întristat foarte mult. Simt un fel de remuşcare de a nu-i fi mulţumit direct (s.a.) pentru liberare (din domiciliu obligatoriu, n.n.) şi cameră (...). Toate zilele astea am avut impresia că am pierdut un prieten, deşi nu l-am şi nu m-a cunoscut. M-am rugat din toată inima pentru liniştea sufletului lui, iar azi am aflat că era adânc credincios. // Am urmărit slujba bisericească cu emoţie şi am simţit o adiere de împăcare în lume, căci până acum aşa ceva nu se prea întâmpla”^[12]. Merită insistat asupra faptului că, fiind credincioasă, Alice Voinescu distinge printr-o prismă spirituală o realitate pe care alţii o percepeau politic.

Foarte mulţi intelectuali sau – cum se spune – „oameni cu pretenţii” susţin că, dacă este să creadă în Dumnezeu, o fac altfel decât baba Rada, confundând în felul acesta credinţa cu studiile, cu bagajul de cunoştinţe, cu orizontul cultural... Credinţa în Dumnezeu ţine de smerenie, de autenticitate şi de intensitate, nu de diplome sau de grad social. O să reproducem un scurt pasaj – şi nu este singurul – în care o intelectuală strălucită, poate fără pereche în România, în speţă Alice Voinescu, îşi trăieşte credinţa cu o candoare şi o putere evocând femeile simple: „14 februarie 1950: Descoperirea icoanei Sfintei Fecioare la Biserica Scaune mi-a umplut sufletul de o certitudine că Sfânta Maică ne ocroteşte şi atunci, restul nu contează. Că suferim, că ne zbatem e, desigur, spre binele nostru. O bucurie mă cuprinde, să fie oare prima oară? Sau e certitudinea că Dumnezeu, Mântuitorul şi Maica sunt lângă noi?”^[13].

Aşa cum spuneam la început, am căutat în aceste pagini să schiţăm credinţa mărturisitoare a scriitoarei Alice Voinescu şi apartenenţa sa la Biserica Ortodoxă naţională, aşa cum se reflectă în vastul său jurnal. Însă subiectul acesta ar putea fi abordat la scara unui studiu, a unui eseu, a unei teze de licenţă sau a uneia de doctorat.

---

^[1] Alice Voinescu, Jurnal, 2 vol., ediţie îngrijită, evocare, tabel biobibliografic şi note de Maria Ana Murnu. Prefaţă de Alexandru Paleologu, Editura Polirom, Iaşi, 2013.

^[2] Ibidem, vol. I, p. 374.

^[3] Ibidem, p. 311.

^[4] Ibidem, p. 315.

^[5] Ibidem, vol. II, p. 147.

^[6] Ibidem, p. 198.

^[7] Ibidem, p. 345.

^[8] Ibidem, vol. I, p. 276.

^[9] Ibidem, vol. II, p. 285.

^[10] Ibidem, pp. 322-323.

^[11] Ibidem, p. 361.

^[12] Ibidem, p. 431.

^[13] Ibidem, p. 161.