--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Mai 2014, nr. 5 (289), an XXV (serie nouă)
Filocalia - supliment
--- pagina: 14

Dumnezeu e „dragostea pe care o căutam”

de Ana-Maria Neag

Interviu cu Sonia Păuna, una dintre membrele statornice ale comunităţii Bisericii Studenţilor din Campusul Universitar Hasdeu, realizat de Ana Maria Neag. Despre primii paşi în credinţă, despre descoperirea Sfintelor Taine şi despre căutările tinerilor în zilele noastre.

Ana-Maria Neag: - Cum L-ai cunoscut pe Dumnezeu? Poţi identifica un moment în care ai înţeles că El este – Eu sunt Cel ce sunt (Ieşire 3: 14)?

Sonia Păuna: - Totul a început în liceu, prin clasa a XII-a. Atunci m-am confruntat cu o suferinţă sufletească foarte chinuitoare, ce nu avea nicio explicaţie. Eram ca toţi adolescenţii care caută un sens al vieţii. Nu eram o persoană retrasă, ci chiar sociabilă, aveam mulţi prieteni. Nu îmi lipsea nimic din punct de vedere material, la şcoală aveam note bune, părinţii erau mulţumiţi. Îmi simţeam însă sufletul foarte gol. Ştiu că la un moment dat m-a întrebat cineva cum mai e viaţa mea. I-am răspuns că sunt în întuneric, dar nu mă gândeam exact la ce ziceam. Suferinţa aceasta se amplifica pe zi ce trece. Am venit la facultate la Cluj, iar aici am întâlnit un băiat, căruia i-am destăinuit starea mea. El era o fire mai filozofică, m-a întrebat mai întâi ce cărţi îmi plac şi i-am spus că citesc poezie şi literatură. Apoi conversaţia a continuat cu întrebări mai profunde, despre viaţă. I-am mărturisit că eu m-am cam săturat de viaţă şi că mai fericită aş fi să mor, pentru că nu am pentru ce să trăiesc. Atunci el m-a întrebat: „Dar tu mergi la biserică, ai mers vreodată la Liturghie?”. I-am răspuns că nu e nevoie, Dumnezeu e pretutindeni, nu neapărat la biserică. Era postul Crăciunului, m-a îndemnat să merg în fiecare duminică până ce urma să se încheie această perioadă. Aşa am ajuns la biserica din Haşdeu. Nu ştiam absolut nimic despre ce înseamnă viaţa bisericească şi viaţa duhovnicească, despre Împărtăşanie, despre rugăciune, despre Sfinţi.

A.-M. N.: Care a fost prima impresie despre acest loc?

S. P.: Când am intrat, pentru prima dată m-am simţit acasă. Nu am mai suferit atât de mult, deşi suferinţa încă mai perisista, încă nu găsisem leacul. Totuşi, după multă vreme, simţeam o pace. Nu era slujbă, nu era nimeni înăuntru. Cred că întâi am stat în tăcere, îmi era de ajuns liniştea aceea din biserică. Am mers apoi şi la slujbe, dar pentru că nu înţelegeam, nu prea îmi atingeau sufletul. Eu, mai mult îmi doream pe cineva, însetam de cineva. Suferinţa aceea se datora faptului că mă simţeam singură, aveam nevoie şi de dragostea cuiva. Într-un fel, credeam că o prietenie cu un băiat va rezolva asta. Şi tot aşteptam băiatul acela căruia să-i dau dragostea mea şi el să-mi dea dragostea lui, şi astfel va fi în sfârşit un sens pentru mine pe pământ. Însă când am înţeles ce înseamnă Împărtăşania, anume că Dumnezeu ţi se dăruieşte întreg, am înţeles că El e dragostea pe care o căutam. Atunci a încetat suferinţa aceea, atunci cu o mână nevăzută Dumnezeu a luat-o de pe mine. La primele Împărtăşanii nu am înţeles întru totul ce înseamnă, dar am citit mai mult şi apoi a dispărut pur şi simplu orice durere, atunci nu mai mâncam, nu mai dormeam, eram plină cumva de dragostea lui Dumnezeu, nu mai aveam nevoie de nimic.

A.-M. N.: - La cât timp te-ai împărtăşit după ce ai început să mergi la biserică?

S. P.: - M-am spovedit mai întâi la Părintele Ciprian Negreanu (preotul misionar al Bisericii Studenţilor din Cluj-Napoca). Fusesem un copil cuminte, nu am făcut păcate mari, opritoare de la Împărtăşanie, aşa că am primit repede Sfintele Taine. A fost şi este cel mai minunat dar din viaţa mea. E singurul lucru care mă convinge şi îmi aminteşte că Dumnezeu e dragoste. Altfel aş uita... Orice îndoială, orice tristeţe nu îşi mai au rostul. Nu mai sunt îndreptăţită să sufăr dacă mă împărtăşesc. Mi se dă totul, chiar Dumnezeu vine în mine.

A.-M. N.: - În copilărie ai vreo amintire legată de relaţia cu Dumnezeu? Îţi aminteşti cum Îl percepeai atunci?

S. P.: - De mică vorbeam cu Dumnezeu. Nu ştiu dacă era chiar o relaţie propriu-zisă. Totuşi, necunoscându-L, tot timpul am vorbit cu El. Numai nu ştiu dacă m-am întrebat vreodată cum e El, cine e El, dacă vreau o relaţie mai adevărată cu El, ca şi cu o persoană vie.

A.-M. N.: - În adolescenţă a continuat acest dialog?

S. P.: - Nu mergeam la biserică, dar L-am căutat mereu pe Dumnezeu în natură, în poezie. Mă bucuram de cărţile în care se vorbea despre El, de muzica clasică. Însă nu era destul. Nu înţelegeam de ce nu mă mulţumeşte, erau lucruri atât de frumoase. Îmi ziceam: „Uite, dacă pot privi cerul, dacă natura e atât de frumoasă, la fel poezia şi muzica, ce-mi trebuie mai mult, de ce nu sunt fericită? De ce însetează sufletul meu?”. Eu credeam că trebuie să vină la un moment acel cineva, un băiat, şi îl aşteptam. De aceea, cred că Dumnezeu a venit pentru mine ca un mire. Astfel a fost întâlnirea mea cu Dumnezeu. Când m-am apropiat, am ştiut că e El e, El era Cel pe care Îl aşteptam. De aceea, n-am mai avut nevoie atunci de nicio dragoste, înţelegeam monahismul, îi înţelegeam pe cuvioşii care mergeau în pustie. Ştiu că am mers la mormântul Părintelui Arsenie Boca şi cum eram începătoare în credinţă, l-am rugat să aflu mai repede şi cât mai multe despre Dumnezeu. N-am citit multe cărţi, dar în scurt timp mi-am dat seama că El era Mirele pe care Îl aşteptam. Nu mai aveam nevoie de niciun mire în momentul acela, nu ştiam cum să fug mai repede din lume, viaţa monahală mi se părea viaţa cea mai frumoasă de trăit. Vedeam că ceilalţi suferă şi mi-era milă de oameni că ei nu ştiu că singura viaţă frumoasă şi adevărată e cea trăită pentru Dumnezeu. Nu înţelegeam de ce am pierdut atât timp, mă gândeam că trebuie să fac multe-multe, vream să mă apropii cât mai mult de Dumnezeu, să recuperez optsprezece ani pierduţi. Acum însă consider că poţi fi cu Dumnezeu şi în lume. Nu mai am gândul acesta legat de monahism, m-am convins că toţi suntem chemaţi să ne unim cu Dumnezeu, nu numai monahii. Acesta e singurul sens al vieţii omului, să se unească cu Dumnezeu.

A.-M. N.: - Nu e mai greu în lume?

S. P.: - Nu cred. Nimic nu poate împiedica sufletul să se roage, absolut nimic, niciun om, nicio situaţie, nicio întâmplare. N-o să aibă omul nimic de zis la Judecată, cum că nu s-a putut ruga. Nimic nu poate opri mintea, aşa cum atunci când eşti îndrăgostit pur şi simplu îţi apare în minte persoana iubită, te gândeşti fără să vrei la el/ ea, nu te forţezi. Pe Dumnezeu, Cel care îţi dă trupul şi sângele Lui nu poţi să-L uiţi. Nu poţi...

A.-M. N.: - Ce îţi plăcea să citeşti? Te-au ajutat în vreun fel lecturile să-L descoperi pe Dumnezeu?

S. P.: - Citeam multă poezie, îmi plăceau poeţii mai melancolici: Rimbaud, Mallarmé... Poetul care mi-a inspirat lucrarea de licenţă, Lamartine, m-a ajutat foarte mult, scria mult despre Dumnezeu, despre descoperirea Lui în natură. La fel şi muzica clasică, nu ascultam concerte, ci cântări line, simple, ce vorbesc mai mult inimii decât minţii. Uneori ascultam muzică în genunchi, îmi părea o rugăciune. Dar tot nu era destul, nu eram fericită. Fiind o fire pătimaşă vream să merg până la capăt, aşa cum vor oamenii când se îndrăgostesc. Aşa trebuia să fie şi cu Dumnezeu, o unire desăvârşită, nu numai să ştiu că e undeva acolo, în cer. Totuşi nu-mi imaginam că poate exista o apropiere atât de mare: să vină El în sângele tău, în trupul tău. Am citit în Părintele Paisie şi marii iniţiaţi ai Indiei cum descrie autorul Împărtăşania: ca o îmbrăţişare a lui Dumnezeu, ca o unire desăvârşită. Scria că nici mama cu fătul nu sunt atât de uniţi, cum poate Dumnezeu să se unească cu omul. Aşa simţea Părintele Paisie Împărtăşania. Lecturile, muzica sunt lucruri frumoase, lăsate de Dumnezeu, dar nu-mi potoleau setea, nu-mi luau suferinţa.

A.-M. N.: - Nu conţineau maximul de trăire pe care îl căutai tu?

S. P.: - Nu, pentru că nu era şi relaţia vie, directă cu Dumnezeu. Asta a fost mirarea mea cea mai mare, cum de, pur şi simplu, a dispărut durerea, care mă făcea să însetez iar şi iar. S-a împlinit cu mine ceea ce zice Mântuitorul: Tot cel ce va bea din apa aceasta iarăşi va înseta, dar cel ce va bea din apa pe care Eu i-o voi da nu va mai înseta în veac (Ioan 4: 13-14).

A.-M. N.: - Dar greutatea acelei stări nu revine?

S. P.: - Revine... E ca un ghimpe în trup. Ori de câte ori Îl uit pe Dumnezeu, ori de câte ori pierd legătura cu El, uit că Lui trebuie să-I dăruiesc toată inima mea şi nu mă mai raportez la El ca la o persoană vie şi care mă iubeşte, atunci apare din nou. Dacă El Mi se dăruieşte în întregime şi atât de des, cumva şi sufletul vrea să se dăruiască, însă este împidicat, încurcat de cele ale lumii şi îndreptat spre lucruri trecătoare. De exemplu, aceasta se întâmplă când iubim un om mai mult decât pe Dumnezeu, când punem un alt om în locul Mirelui sau vrem să luăm locul Mirelui din inima celuilalt.

A.-M. N.: - Acum se manifestă la fel suferinţa aceea?

S. P.: - Nu, nici gând. Acum şi dacă sufăr, suferinţa mea e plină de sens. Ştiu că Dumnezeu e aici, ştiu că iarăşi mă voi împărtăşi, că mi Se va dărui întreg. Nu mai e cale fără de ieşire; înainte totul era dramă şi tragedie. La Dumnezeu însă nu există tragedie, cum zice Părintele Rafail Noica. Avem un Dumnezeu atât de bun.

A.-M. N.: - Când ai început să cunoşti credinţa, cum te raportai la comunitatea Bisericii Studenţilor? Ce era diferit aici?

S. P.: - La început, pe toţi oamenii de aici i-am perceput ca pe nişte sfinţi, pentru că vedeam că au o viaţă atât de frumoasă şi de curată. Nici nu ştiam că se poate trăi aşa. Într-un fel, nu mi-am schimbat părerea pentru că sunt oameni care Îl caută pe Dumnezeu. Nu aş vrea să plec niciodată de lângă ei. Sunt singurii oameni de lângă care n-am mai vrut să plec, lângă care aş vrea să stau şi o veşnicie, pentru că ei Îl iubesc pe Dumnezeu. De aceea, m-am gândit că va fi atât de minunat în Împărăţie, acolo sunt numai oameni care Îl iubesc pe Dumnezeu. Şi atunci cum să nu vrei să fii acolo?! În iad sunt cei care L-au hulit, L-au batjocorit, au trăit departe de El. De asta, îi preţuiesc pe cei din comunitatea noastră, fiindcă în fiecare descopăr ceva frumos şi lângă fiecare e frumos să stai.

A.-M. N.: - Arhimandritul Sofronie spune că „până la a se descoperi Dumnezeiasca Lumină, suntem ca orbii. În afara acestei Lumini, noi nu recunoaştem păcatul; fără ea nu se deschide înaintea noastră căderea omului în adevăratele ei dimensiuni” (Arhimandritul Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, Editura Sophia, Bucureşti, 2005, p. ). Cum te raportai la păcat, simţeai că greşeşti cu ceva prin felul de a trăi?

S. P.: - Inexplicabil, neavând păcate mari, totuşi mă simţeam foarte întinată, simţeam nevoia de o curăţire. Nu avusesem nicio prietenie, nu mă apropiasem de niciun băiat. Ţin minte că odată priveam norii, vedeam că sunt aşa de albi, aşa de curaţi. Mă gândeam cum ar fi să fiu eu aşa, să fie inima mea aşa. Neştiinţa şi îndepărtarea de Dumnezeu erau totuşi păcate mari... La prima mea spovedanie, ştiu că asta am mărturisit, că mă simt foarte întinată. Inima mea era locaş de gânduri rele, cele mai negre erau legate de sinucidere. Nu mi se părea că e un păcat, îmi ziceam că oricum nu am pentru ce să trăiesc, mi se părea cel mai îndreptăţit lucru să mor. Era însă ceva foarte împovărător pentru suflet. Apropierea de Dumnezeu, prin Sfintele Taine, prin rugăciune am simţit-o apoi ca pe o curăţire. Se zice despre pocăinţă, despre lacrimi că sunt al doilea Botez. Aşa le-am perceput şi eu, pentru prima dată lacrimile mele au fost curăţitoare... Înainte, într-adevăr, mă simţeam oarbă, eram departe de Lumină. Şi acum poate mai sunt în întuneric, dar măcar acum păşesc spre Lumină.

A.-M. N.: - Ai simţit vreodată o plafonare la nivel duhovnicesc? Cum s-a manifestat?

S. P.: - Da, e foarte periculoasă plafonarea. Pentru mine, s-a manifestat tot prin prezenţa acelei deznădejdi. Nu L-am mai căuat pe Dumnezeu, nu L-am mai înţeles ca Dumnezeu viu, prezent. Când eşti în Dumnezeu nu mai poţi să suferi, eşti plin de viaţă şi de energie.

A.-M. N.: - Deznădejdea e totuşi o stare intensă...

S. P.: - Aşa este, dar eu o văd ca pe o plafonare. Ea înseamnă orbire a sufletului, nu-L mai vezi pe Dumnezeu ca dragoste şi suferi, te plafonezi. Când Îl vezi pe Dumnezeu foarte aproape de tine, nu poţi să te plafonezi. Această plafonare e oarecum umilitoare pentru suflet.

A.-M. N.: - Cum se manifesta în exterior deznădejdea?

S. P.: Mă îndepărtasem şi de oameni, plafonarea a însemnat o închidere în sine. Nu vobeam, plângeam toată ziua... Îmi dădeam seama că de Dumnezeu am nevoie, dar credeam că rezolv altfel situaţia, că deocamdată duhovniceşte stau bine. Gândeam că Dumnezeu trebuie să facă ceva, nu eu.

A.-M. N.: - Ce ai făcut atunci?

S. P.: - În primul rând, am început să mă rog mult mai mult, să fiu mai atentă la cuvintele din slujbe, din Evanghelie, din cărţile duhovniceşti, am început să cred fiecare cuvânt, să cred că Dumnezeu e aici. Părintele Rafail Noica zicea aşa: numai atât să credem că Dumnezeu e atotputernic şi ne iubeşte. Par cuvinte simple, dar e atât de greu să le credem cu toată fiinţa. Necredinţa e ruşinoasă. Am citit despre Sfântul Serafim de Sarov că la un moment dat a avut îndoieli în credinţă (el, care avusese vedenii, o văzuse chiar pe Maica Domnului). Pentru gândurile acestea a stat o mie de zile pe o piatră. M-am gândit atunci : „Uite cum a luptat el cu un gând-două de necredinţă, şi eu să nu fac nimic?”. Atunci am început să lupt, mi-am zis: „Dacă tot sunt în biserică şi am atâtea arme, hai să le folosesc. Hai să folosesc ca nişte arme rugăciunea, postul, Sfintele Taine...”. Zicea Părintele Ciprian că de ar crede cineva că se împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele lui Hristos, ar vedea ce mare minune e acolo, ar vedea că nu orice e în linguriţa aceea, ar înţelege că acolo e mai mult decât cerul şi pământul. În cele mai grele clipe asta îmi zic: „Mâine mă împărtăşesc cu Dumnezeu, mâine vine Dumnezeu în mine, vine Cel ce m-a zidit, vine Mirele”. Dacă cred asta, nu mai pot rămâne în starea aceea de tristeţe. Părintele Rafail Noica zice că primul pas e credinţa; după aceea, te porţi potrivit credinţei tale; apoi, credinţa începe să dea roadă; dacă dă roadă apare nădejdea, dacă începi să nădăjuieşti începi să vezi mai bine, te apropii de Dumnezeu; când te-ai apropiat de Dumnezeu, începi să-L iubeşti. Şi aşa ai ajuns la dragoste. Sunt grei paşii aceştia: credinţa, nădejdea, dragostea. Credinţă nu trebuie multă, ci numai cât un grăunte de muştar, aşa cum zice Mântuitorul.

A.-M. N.: - Te rugai înainte de convertire? Ai citit Evanghelia?

S. P.: - Da. Când eram mică, aveam vreo 7-8 ani, mi-am dat seama că există multă suferinţă în lume. Mi-am spus atunci că trebuie să mă rog. Mă gândeam la multe boli şi la suferinţele oamenilor, iar seara înainte de culcare mă rugam pentru toţi copiii, pentru cei care n-au părinţi, pentru cei care n-au ce să mănânce ori n-au casă. Enumeram multe suferinţe acolo, îmi lua multe minute, la un moment dat nu-mi mai aminteam câte suferinţe sunt pe lume. Am fost foarte fericită când am citit în Evanghelie: Iar când vă rugaţi, nu spuneţi multe... (Matei 6: 7). A fost o uşurare că pot să zic doar Tatăl nostru şi să mă culc.

A.-M. N.: - Ai fost studentă la Facultatea de Litere. Ai lucrat după terminarea studiilor? Cum a fost această experienţă?

S. P.: - Am lucrat câteva luni la un call-center. Tot încercam şi acolo să-mi amintesc de Dumnezeu. În pauze citeam din Noul Testament, veneau colegii şi mă întrebau: „Ce faci? Odihneşte-te şi tu... Măcar să pleci din faţa calculatorului”. Eu le ziceam că mi-e bine, că aceasta e mâncarea mea şi odihna mea. Erau singurele momente în care îmi puteam aminti de Dumnezeu şi profitam de acele 9 minute de pauză. Uneori mai ieşeam şi mai vorbeam cu colegii, nu voiam să fiu chiar aşa de ciudată. Îmi dădea multă bucurie Dumnezeu atunci, deşi lucram mult, nu ştiam cum să-I mulţumesc şi pentru că îmi dădea şansa de a-mi aminti de El.

A.-M. N.: - Cât timp ai avut acest serviciu?

S. P.: - Nu mult, o lună. După aceea, o vreme, am dat meditaţii la limba franceză.

A.-M. N.: - Care a fost motivul pentru care ai renunţat?

S. P.: - Nu am renunţat de bunăvoie. Cumva, aşa s-au rânduit lucrurile de Dumnezeu. Era nevoie de cineva care să stea în biserică şi nu era nimeni disponibil full-time. Atunci am rămas eu cu drag. E cel mai frumos serviciu din lume, nu l-aş da pe cel mai bine plătit post. Nu ştiu cât păzesc eu biserica, mai mult mă păzeşte ea pe mine.

A.-M. N.: - Te rog, transmite câteva gânduri pentru studenţi, pentru tineri. Ce este cel mai important în viaţă?

S. P.: - E foarte greu să dau sfaturi, pentru că nu am mare experienţă duhovnicească. I-aş îndemna să rămână lângă Dumnezeu, să-L caute pe Dumnezeu. Nu ştiu dacă toţi simt o reală nevoie de Dumnezeu, aşa cum scria Daniel Turcea: „în inima inimii de ţărână/ sângele Tău îmi zvâcneşte/ în răsuflarea pământului. Tu, îmi eşti aer/ cu pleoapele te-aş acoperi/ trăieşte în mine” (Iubire, înţelepciune fără sfârşit, în volumul cu acelaşi nume, Editura Albatros, Bucureşti, 1991, p. 135). Hristos este Aerul, Hristos este viaţa, Hristos este Sângele. Dacă ar putea să fie Dumnezeu pentru fiecare aşa, cred că asta e viaţa adevărată, numai pentru asta merită să trăieşti, să-L faci pe Dumnezeu aerul tău, viaţa ta, sângele tău. Altfel, viaţa e serbădă, fără sens.