--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Aprilie 2014, nr. 4 (288), an XXV (serie nouă)
Theologica
--- pagina: 3-4

Cuvinte din Cântările Învierii

de Pr. Vasile Stanciu

Învierea Mântuitorului reprezintă pentru Biserica noastră temelia învăţăturii de credinţă pe care se clădeşte întreaga viaţă şi spiritualitate ortodoxă. Este un izvor nesecat de învăţătură şi viaţă, de precepte teoretice şi de experienţă eclezială. Aceste bogăţii de valori veşnice sunt puse toate în slujba omului ce conştientizează cu seriozitate problema mântuirii şi a destinului său spiritual netrecător. Un crâmpei din această bogăţie se regăseşte în frumuseţea şi adâncul cuvintelor cântărilor Învierii.

I. Autorul Canonului Paştilor

Se cunoaşte faptul că timpul liturgic este pus sub scutul slujbelor bisericeşti, a căror desfăşurare ritmică conferă existenţei noastre din Biserică certitudinea prezenţei unei spiritualităţi adumbrită de Taina Învierii. Distincţia dintre timpul liturgic sau sacru şi cel istoric este surprinsă admirabil de Sebastian Brock, cel ce în Imnele despre Paradis spunea: ”Timpul obişnuit este linear şi fiecare punct în timp are un înainte şi un după. Timpul sacru nu are însă «un înainte» şi «un după», ci doar eternul acum: important pentru timpul sacru e conţinutul său, şi nu un anume loc în succesiunea timpului linear. Asta înseamnă că evenimentele situate în puncte diferite ale timpului istoric, dar care participă la acelaşi conţinut mântuitor – ca de exemplu Naşterea, Botezul, Răstignirea, Pogorârea la Iad şi Învierea lui Hristos – fac parte din timpul sacru, având ca efect faptul că întreg conţinutul lor mântuitor poate fi concentrat după voie asupra oricărui punct din succesiunea timpului linear”[1]. În acest context al înţelegerii timpului sacru, realitatea Învierii a fost zugrăvită în imne de către un inegalabil părinte al Bisericii din secolele VII-VIII, Sfântul Ioan Damaschin (675-749), considerat a fi ultimul părinte al Bisericii cu care se şi încheie perioada patristică zisă clasică. Născut într-o familie de aristocraţi, Sf. Ioan se va bucura de o aleasă educaţie intelectuală şi duhovnicească prin călugărul Cosma, italian de origine şi răscumpărat din robie de către Sergiu, tatăl Sf. Ioan Damaschin. Educaţia teologică şi cea intelectuală profană îl va ajuta să se exprime cu uşurinţă în poezia imnografică de sorginte siriacă, prin care va pune în lumină adevărurile dogmatice într-o formă doxologică. Este considerat părintele Octoihului, desăvârşeşte forma de Canon, ca model imnografic pentru producţiile ulterioare din secolele VIII-IX, iar la loc de frunte, ca valoare dogmatică şi imnografică, se situează Canonul Paştilor, creaţia sa prin excelenţă.

II. Canonul Paştilor

Formele consacrate ale poeziei imnografice bizantine sunt Troparul, Condacul, Canonul. Canonul este cea mai dezvoltată şi elaborată formă a poeziei imnografice din cultul Bisericii ortodoxe, alcătuită după anumite reguli, cu nouă ode, sau pesne, sau cântări, prima strofă a fiecărei ode numindu-se irmos, iar cea de-a şasea strofă numindu-se catavasie. În timp, s-a renunţat la multitudinea de strofe, păstrându-se doar două pentru fiecare odă, prima numindu-se Condac, iar a doua, Icos. În istoria cultului creştin răsăritean a rămas celebru Condacul Buneivestiri, avându-l ca autor pe Sfântul Roman Melodul şi Canonul Sfântului Andrei Criteanul, ce se cântă integral în prima şi a cincea săptămână din Postul Mare.

Canonul Paştilor, în forma actuală, are nouă pesne sau ode, fiecare peasnă cu trei sau patru tropare, condac şi icos. Această superbă producţie imnografică este coloana vertebrală a întregii Săptămâni luminate, când indiferent de slujba ce se va săvârşi, chiar înmormântare fiind, se cântă Canonul Paştilor, iar după Duminica Tomii, în fiecare duminică la Utrenie, până la Înălţare.

Ideea centrală a Canonului este bucuria Învierii şi biruinţa Vieţii asupra morţii.

1. Transfigurarea întregii creaţii

„Ziua Învierii, să ne luminăm popoare, Paştile Domnului, Paştile. Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer Hristos-Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de biruinţă”.

Lumina Învierii reprezintă nu doar o imagine palpabilă a materialităţii noastre, ci o spiritualizare a acesteia prin conştientizarea Învierii ca adevăr mântuitor, universal, unificator şi comuniator. Toate neamurile de sub soare sunt chemate să se lumineze, adică să conştientizeze acest adevăr al Învierii şi să-şi coordoneze destinul istoric în relaţie cu timpul sacru, liturgic al Învierii. Altfel, acest „acum” va fi pus mereu în umbra lui „înainte” şi al lui „după”, iar Paştile nu vor fi pentru noi decât un şir de zile festive, pe care le pregătim înainte cu tot fastul, iar apoi aşteptăm resemnaţi „postfastum”, pentru a-l pregăti pe cel ce urmează.

Creştinătatea de azi, lumea creştină în general, trăieşte mai puţin din bogăţia şi frumuseţea lui „acum”, pentru că acest „acum” ar trebui să fie un continuu prezent. Or, preferăm şi ne complăcem în nelucrarea lui „acum”, ce presupune de fapt un Paşte continuu, care afectează tot spaţiul geografic şi timpul istoric. În acest sens, Paştile devin pentru noi viaţă, experienţă trăită cu Hristos, împărtăşirea bucuriei şi a plinătăţii acestei experienţe şi celor din jur, pentru că Învierea este pentru noi o certitudine, o aflare, nu o căutare, o realitate, nu o himeră, iar Sfântul Ioan Damaschin, ca unul care a trăit evenimentul din Ierusalim ca pe propria sa înviere, ca pe propria sa experienţă, a fost îndreptăţit să ne împărtăşească acest adevăr ca din propria sa experienţă mistică: ”Acum toate s-au umplut de lumină: şi cerul şi pământul. Deci, să prăznuiască toată făptura Învierea lui Hristos”. Sau: ”La dumnezeiasca strajă, de Dumnezeu grăitorul Avacum să stea împreună cu noi şi să arate pe îngerul cel purtător de lumină, care a grăit cu mare glas: Astăzi este mântuirea lumii”.

2. Bucuria comuniunii depline cu Dumnezeu şi între noi

Toate îndemnurile Sfântului Ioan Damaschin din Canonul Paştilor sunt adresate la plural. Bucuria Învierii lui Hristos este atât de „contagioasă” încât cuprinde toată făptura: şi cerul şi pământul şi cele de dedesubt. Păcatul lui Adam a şubrezit aproape total comuniunea făpturii cu Creatorul, dar şi comuniunea dintre noi, şi creştinii devin tot mai mult nişte individualităţi, care se adoră şi se iubesc pe ei înşişi, pentru care nu mai există un „tu” sau un „noi, ci doar „eu”. Egoismul şi egocentrismul distrug orice punte de comunicare şi comuniune dintre noi. Autosuficienţa a creat în creştinul contemporan acea mulţumire de sine care te însingurează şi în care însingurare simţi confortul egoist al unei vieţi singulare, acea comoditate spirituală ce nu se doreşte deranjată de prezenţa altcuiva. Pericolul mare al acestei comodităţi rezidă de fapt în falsa impresie că autosuficienţa egoistă este inepuizabilă şi din ea te poţi adăpa continuu. Egoismul creştinului contemporan este tot mai prezent azi tocmai datorită faptului că facem din Învierea lui Hristos o sărbătoare „a mea” sau, cel mult, „a familiei mele”, în care Hristos este, în cel mai bun caz, un musafir pe care-L poftesc în casă, Îi dau să mănânce, schimb câteva cuvinte cu El, iar apoi Îl poftesc să plece, pentru a nu-mi conturba confortul egoist. Or, Paştile aduc mesajul bucuriei comuniunii. Sfântul Ioan Damaschin este elocvent: ”Să ne curăţim simţirile şi să vedem pe Hristos strălucind... şi cântându-I cântare de biruinţă, luminat să-L auzim zicând: Bucuraţi-vă!”, şi nu „să-mi curăţ simţirile... să-L văd pe Hristos... să-I cânt... să-L aud...” Când credincioşii Bisericii lui Hristos vor simţi comuniunea dintre ei şi o vor trăi, Paştile vor fi cu adevărat experienţă eclezială în comuniune. Realitatea comuniunii nu este doar la nivelul simţurilor palpabile, ci depăşeşte acest nivel în momentul cuminecării cu Trupul şi Sângele Hristosului Înviat din Liturghie: ”Veniţi să bem băutură nouă, nu din piatră seacă făcută cu minuni, ci din izvorul nestricăciunii, Cel izvorât din mormântul lui Hristos, întru care ne întărim”. Nu poate fi experiat sau trăit Paştile cu adevărat decât în Taina Cuminecăturii, numită de Sfântul Efrem „Leacul Vieţii care s-a pogorât de sus”, pentru că mai presus de orice realitate concretă a vieţii stă în existenţa noastră „prezenţa ascunsă a lui Hristos în Pâinea şi vinul Euharistic”[2], iar Sfântul Ioan Damaschin cheamă creştinătatea întreagă la o împărtăşire din „rodul cel nou al viţei”: ”Veniţi în ziua cea vestită a Învierii, să ne împărtăşim din rodul cel nou al viţei, din dumnezeiască veselie şi din Împărăţia lui Hristos”. Sfântul Simeon Noul Teolog recomandă fără echivoc creştinilor o împărtăşire continuă din „Pâinea Vieţii”: ”În loc de masă largă şi bogată prin belşugul mâncărurilor, să-ţi fie numai Pâinea Vieţii (In 6, 51), nu numai cea simţită şi arătată, ci şi aceea care ţi se face şi ţi se dă ca simţită în şi prin cea simţită, însăşi Pâinea care se coboară din cer şi dă viaţă lumii, pe care, mâncând-o, oamenii nu se hrănesc numai din ea, ci şi se fac vii, învie ca din morţi; aceasta să-ţi fie desfătare şi hrană nesăturată şi necheltuită”[3]. Comuniunea euharistică a Paştilor conferă consistenţă credibilă comuniunii dintre creştini. Ei se cuminecă cu Trupul şi Sângele lui Hristos, unindu-se cu El, dar cuminecându-se, creştinii se unesc şi ei, la rândul lor, unii cu alţii în comuniunea euharistică. Pentru aceasta însă, e nevoie de lucrarea Duhului în creştini, care face posibilă comuniunea dintre ei şi o menţine totodată. De aceea cântările Învierii ne cheamă insistent la iertare şi îmbrăţişare duhovnicească în spiritul Paştilor: ”Paştile cele frumoase, Paştile Domnului, Paştile! Paştile cele preacinstite nouă ne-au răsărit! Paştile, cu bucurie unul pe altul să ne îmbrăţişăm”.

Părintele Dumitru Stăniloae accentuează în cartea Mică dogmatică vorbită necesitatea în lumea creştină de azi a unei adevărate lupte pentru comuniune, tocmai datorită faptului că a sesizat că azi, creştinii au pierdut comuniunea pascală dintre ei. Această comuniune, spunea Părintele Stăniloae, „este o lucrare a Duhului. El ne leagă de Hristos şi de ceilalţi şi, legându-ne astfel, ne face să iradiem. A fi legaţi de altul înseamnă a avea comuniune, şi a avea comuniune înseamnă a comunica lumină. Fiecare are o lumină, dar această lumină se actualizează numai în comunicare... Suntem lumină unii pentru alţii. Fiecare se umple de lumina celuilalt. Această lumină e un sens profund, o bucurie, o odihnă în dăruirea reciprocă, sentimentul de a avea totul: având iubirea celorlalţi, avem totul”[4].

Vestea Învierii a ajuns cunoscută în mediile iudaice şi la Apostoli prin femeile mironosiţe, care au împânzit-o, ca rod al comuniunii. Au primit poruncă de la înger să nu se lamenteze de moartea lui Hristos, să nu-L caute pe Cel viu printre cei morţi, să nu plângă pe Cel nestricăcios, ci să-L vestească ucenicilor ca Hristos Înviat. O bucurie ca aceasta nu poate fi păstrată în taină, nu poate fi umbrită de egoism, doar pentru tine, ci în cel mai autentic spirit al comuniunii, trebuie împărtăşită şi altora, iar Sfântul Ioan Damaschin ne încredinţează de această realitate în cântările Paştilor: ”Veniţi de la mormânt, femei binevestitoare, şi ziceţi Sionului: primeşte de la noi bunele vestiri de bucurie ale Învierii lui Hristos. Veseleşte-te, saltă şi te bucure, Ierusalime, pe Împăratul Hristos văzându-L ca pe un mire ieşind din mormânt”.

În loc de concluzii

Cum putem oare, noi, creştinii de azi, să întrupăm în viaţa şi comportamentul nostru cotidian spiritul Paştilor? Cum vom putea restabili acea atmosferă autentică de trăire, de bucurie, de speranţă şi iubire, de iertare şi compasiune, de comuniune şi lumină, propusă de Sărbătoarea Sărbătorilor? Dar, oare, mai este cu putinţă întruparea acestui spirit al Învierii în viaţa noastră? Sau este ceva utopic, irealizabil sau, în cel mai fericit caz, idealist? Încerc un răspuns la toate aceste interogaţii, preluat de la Sfântul Ioan Damaschin, iar un altul de la Părintele Dumitru Stăniloae. Marele teolog şi mărturisitor pledează pentru restaurarea comuniunii dintre oameni. „Acest lucru este cu putinţă numai prin compasiune, suferind pentru ei, jertfindu-ne pentru ei; doar astfel poţi deschide poarta celuilalt. Oamenii sunt foarte neîncrezători. Numai o dovadă de iubire care merge până la jertfa prin care omul se dăruie celuilalt poate câştiga inima celuilalt. Atunci, însă, Îl imităm pe Hristos. Dar această imitaţie a lui Hristos este o unire cu El; trebuie ca Hristos să se încorporeze în noi şi să ne refacă în Sine după El, Modelul nostru original”[5]. Dacă vrem cu adevărat să trăim spiritul sărbătorii Paştilor, nu avem de făcut decât să urmăm îndemnul pascal al Părintelui imnografiei răsăritene: ”Ziua Învierii! Şi să ne luminăm cu prăznuirea, şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem fraţilor, şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere. Şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!”

Chiar aşa făcând, s-ar putea ca minunea să nu se înfăptuiască întocmai şi să nu putem întrupa desăvârşit în noi mesajul şi spiritul Învierii. Să nu deznădăjduim! Consecvenţa în lucrul cel bun este cheia succesului şi la nivel duhovnicesc. Şi apoi, nu suntem singuri. El, Hristos Cel Înviat, este aici, cu noi! Ne stă alături! Ce bucurie mai mare decât aceasta putem avea?



[1] Sebastian Brock, Efrem Sirul, I. O Introducere; II.Imnele despre Paradis, Traducere : Diac.Ioan I.ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1998, p.54

[2] Ibidem, p.112

[3] Împărtăşirea continuă cu Sfintele Taine – dosarul unei controverse – mărturiile Tradiţiei, Studiu introductiv şi traducere Diac.Ioan I.ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2006, p.423

[4] Marc Antoine Costa Beauregard, Dumitru Stăniloae, Mică dogmatică vorbită. Dialoguri la Cernica, Ediţia a II-a revăzută, Traducere Maria-Cornelia Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2000, p.208

[5] Ibidem, p.191