Sir Steven Runciman (1903-2000) a fost și rămâne una din personalitățile proeminente ale Bizantinologiei și Medievisticii mondiale din secolul trecut. Născut în Marea Britanie, fiind moștenitorul unei averi uriașe, Runciman s-a dedicat întru totul cercetării, călătoriilor și conferințelor nefiind legat decât pentru o scurtă perioadă de timp de o catedră universitară la Cambridge și Istanbul. A devenit însă celebru atât în lumea academică, cât și în cea culturală și bisericească europeană prin lucrările sale dedicate istoriei cruciadelor, relațiilor bizantino-apusene, căderii Constantinopolului, ortodoxiei bizantine și postbizantine, opere redactate într-un stil narativ captivant într-o mare măsură atipic pentru un cercetător modern și un istoric de profesie. De altfel, el însuși a mărturisit că istoria este ca o poveste în care nu atât restituirea obiectivă și interpretarea evenimentului reprezintă sarcina de căpătâi a istoricului, cât mai ales înțelegerea profundă a oamenilor, a sentimentelor și a trăirii personajelor, a gravității întâmplărilor. Astfel, cititorul poate observa că lumea Bizanțului și a Europei Medievale nu au fost pentru Runciman doar două domenii de interes științific, ci o pasiune sinceră dublată de o dragoste adevărată pentru spiritul, cultura, teologia, biserica, moștenirea și etosul lumii romeice sau bizantine ortodoxe, spre al cărei trecut s-a aplecat cu multă dăruire și deschidere lipsit de orice fel de resentimente sau superioritate, care se percep adesea în lucrările unor cercetători occidentali. Și datorită acestui fapt cărțile sale s-au bucurat și se bucură în continuare de o largă receptare în întreaga lume cunoscând numeroase reeditări și traduceri. Până în prezent în limba română au apărut patru volume: Căderea Constantinopolului (1991, 2011), Vecerniile siciliene (1993, 2011), Teocrația bizantină (2012) și Marea Biserică în captivitate (2013), publicată în 1968 și 2006 la Cambridge University Press.

Consider această din urmă apariție deosebit de importantă pentru mediul bisericesc și cultural din țara noastră, deoarece accesibilizează evoluția istorică a Patriarhiei Ecumenice mai ales într-o perioadă care, spre deosebire de cea bizantină, nu s-a aflat atât de mult în atenția cercetătorilor români și străini. Retrospectiva oferită de Steven Runciman nu este o simplă restituire evenimențială a istoriei Marii Biserici în perioada turcocrației, însoțită de o largă perspectivă asupra perioadei de dinainte de cucerirea otomană, ci după o parcurgere a textului, foarte bine gândit și structurat, cititorul va fi capabil să înțeleagă mai bine întregul trecut al Ortodoxiei sud-est-europene în perioada veacurilor 14-19, pătrunzând în universul care a lăsat urme adânci în trupul Bisericii Constantinopolului și a marcat decisiv evoluția tuturor popoarelor ortodoxe. Viziunea autorului este deopotrivă tradițională, prin abordarea raporturilor Bisericii cu Statul (creștin-bizantin și păgân-otoman), prin structurarea identității dogmatice, prin rolul Bisericii în păstrarea, conservarea și cultivarea identității grecești și a educației poporului elen, dar și novatoare, prin capitolele dedicate prezentării contactelor sau relațiilor teologice ale Eclesiei constantinopolitane cu Roma, cu luteranii germani, cu reformații elvețieni și olandezi și cu anglicanii, acestora adăugându-li-se apoi trei teme deosebit de interesante care survolează filiația și uneori disputa dintre Constantinopol și Moscova, ascensiunea fanarioților și raporturile Marii Biserici cu mișcările naționale, care au dus în cele din urmă la dizolvarea „milletului ortodox” prin nașterea bisericilor naționale.

Cititorul român va fi plăcut impresionat să constate, pe de o parte, cât de cunoscute i-au fost lui Runciman operele lui Dimitrie Cantemir și Nicolae Iorga, pe care-i citează de nenumărate ori, iar pe de altă parte să descopere multiplele sale introspecții în istoria Țărilor și Bisericii Române, evocate mai ales prin prisma legăturilor voievozilor români cu cetatea împărătească, introspecții care oglindesc, de asemenea, detalii referitoare la: ajutoarele acordate de românii din Principate bisericilor și mănăstirilor ortodoxe din Țarigrad, Muntele Athos, Țara Sfântă și Sinai, ierarhii celor patru patriarhii antice care i-au vizitat și păstorit pe munteni și moldoveni, domniile fanariote și la revolta eteristă.

Marea Biserică în captivitate ni se descoperă, așadar, a fi nu numai un simplu studiu academic despre Patriarhia Constantinopolului sub stăpânirea otomană, ci o veritabilă cronică care accesibilizează mai bine de o jumătate de mileniu din istoria acelei instituții ecleziastice ortodoxe ce a supraviețuit căderii imperiului creștin al lui Constantin și a influențat deopotrivă istoria Europei Centrale și de Sud-est, a Bisericii și a Neamului nostru românesc, ceea ce o recomandă între lecturile istorice de căpătâi ale oricărui teolog, cleric, monah sau mirean ortodox care dorește să descopere trecutul, pentru a înțelege mai bine situația prezentă a Bisericii Ortodoxe Ecumenice.