--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Aprilie 2014, nr. 4 (288), an XXV (serie nouă)
Eseu
--- pagina: 9

Ion Barbu, un „suflet mai degrabă religios…”

de Mircea Gelu Buta

Un mărturisitor incontestabil al Ortodoxiei a fost şi poetul Ion Barbu, considerat unanim unul dintre cei patru mari autori lirici din epoca interbelică, alături de Tudor Arghezi, Lucian Blaga şi George Bacovia. Există autori, precum Horia Stamatu, una din marile voci literare ale Exilului, care îl consideră pe Ion Barbu drept „cel mai mare poet român (…) de la Eminescu încoace”[1]. Tot Horia Stamatu evocă, într-o scrisoare, „revoluţia făcută de Ion Barbu, care a dat versului românesc o sonoritate şi o sintaxă absolut noi, aşa cum Mallarmé şi Valery au făcut în Franţa, sau în Germania Rilke şi Ştefan George…”[2].

După cum se ştie, Ion Barbu este pseudonimul matematicianului Dan Barbilian, care, potrivit unei schiţe biografice întocmite de către Dinu Pillat, în anul 1942, „Este numit profesor la catedra de algebră de la facultate, urmând să nu se mai ocupe cu precădere, ca până atunci, de fundarea axiomatică sau grupal-teoretică a geometriei, ci să se dedice în exclusivitate problemelor de algebră, pentru ca abia în ultimii ani de viaţă, din 1958 încolo, să se întoarcă la geometrie şi să studieze spaţiile, care sfârşesc prin a ajunge să fie desemnate în matematicile contemporane ca «spaţii Barbilian»”[3].

Volumul de versuri „Joc secund”, care a revoluţionat poezia românească, a fost tipărit în anul 1930 la Editura Cultura Naţională, condusă de marele lingvist şi om de cultură Alexandru Rosetti, prieten şi congener cu autorul. În anul 1967, Alexandru Rosetti a început să evoce în săptămânalul literar „Luceafărul” o suită de scriitori români interbelici importanţi, medalioanele rezultate fiind ulterior adunate într-un succint volum intitulat „Cartea albă”. Iată un episod semnificativ legat de Ion Barbu: „Într-o zi, – povesteşte Rosetti – Barbu m-a chemat dimineaţa la telefon – ceea ce nu se întâmplase niciodată – şi m-a întrebat cum şi-ar procura un exemplar din «Biblia» lui Şerban Cantacuzino (1688; in folio impunător, de circa 1000 de pagini, tipărite pe 2 coloane, un monument tipografic şi un monument de limbă). Întrebat de ce are nevoie de această carte, preţioasă pentru bibliofili şi filologi, mi-a răspuns că vrea să se pregătească de moarte: în această eventualitate, să fie găsit răsfoind cartea, «pour mourir en beauté!»”[4]. Pe româneşte: ca să moară fericit.

După prăbuşirea regimului comunist şi îndeosebi în anii din urmă, s-a scris mult despre procesul Noica – Pillat, o înscenare judiciară cu efecte dramatice, menită să bage frica în intelectualii şi artiştii din România neraliaţi regimului. În acest lot numeros, ajuns în boxă în anul 1959, s-a numărat şi Nicu Steinhardt. După graţierea din vara anului 1964, scriitorul Dinu Pillat, care fusese condamnat la 25 de ani de muncă silnică, a putut să-şi reia activitatea literară, iar în anul 1968 a îngrijit şi prefaţat un volum de „Versuri şi proză” al lui Ion Barbu, apărut în câteva zeci de mii de exemplare, din care am citat mai sus observaţia legată de matematicianul Dan Barbilian, respectiv, volumul Ion Barbu, „Pagini de proză”, imprimat într-un tiraj de peste 12 mii de exemplare, după cum atestă caseta tehnică a cărţii. Cu referinţă la opera lirică a lui Ion Barbu, într-o amplă exegeză care o precede în volumul din anul 1968, retipărit în anul 1984, Dinu Pillat spune: „Câteva bucăţi din «Joc secund» relevă în poet un vizionar mistic (…) Printre acestea, «Timbru» dă sentimentul capodoperei, formulând magnific ipoteza imnului ideal, în măsură a traduce ceea ce tăcerea reculeasă a pietrei, a pământului şi a apei închide spre slava Creatorului lor”[5].

Într-un alt studiu de câteva zeci de pagini, intitulat „Viaţa şi ideaţia lui Ion Barbu”, aşezat în fruntea culegerii „Pagini de proză”, Dinu Pillat (el însuşi un credincios îmbisericit) afirmă cât se poate de limpede: „Ion Barbu a fost un credincios fervent, care nu s-a îndoit niciodată de existenţa lui Dumnezeu. (…). Concepea creştinismul în accepţiunea sa ortodoxă, neîmpăcându-se bunăoară deloc cu protestantismul, confesiunea soţiei sale”[6].

În anul 1929, când a apărut romanul lui Mateiu I. Caragiale „Craii de Curtea-Veche”, care va deveni cartea cea mai iubită de Ion Barbu (ca şi de Nicolae Steinhardt, de altfel) din literatura română, scriitorul a publicat un articol, „Răsăritul Crailor”, în ziarul „Ultima oră”, lectură în cheie mistică a naraţiunii, care avea să devină un text de referinţă, unde se arată: „Revelaţiile sînt multe în cartea «Crailor» şi ca săgetate din cununile Sfintelor Locuri. // Criticul Radu Dragnea îmi spunea, nu de mult, că «Năpasta» e singura scriere românească modernă în care ortodoxia se mărturiseşte, cu atât mai impresionant cu cât fără vrerea autorului. «Sufletul lui Ion – spunea aşa de frumos Dragnea – îl văd ancorat în Ierusalimul vecinic şi dulce sărutat de Născătoarea». N-am recitit «Năpasta». Presupun că Dragnea are dreptate. // Dar atunci, această cealaltă operă, (Craii de Curtea – Veche, n.n.) atât de temătoare că Dumnezeu nu e niciodată numit, ci implicat în lucrarea uneltei lui căzute, cu cât oglindeşte dreapta credinţă de la Răsărit”[7].

Opera lirică a lui Ion Barbu înseamnă un singur volum: „Joc secund”. Mai există, desigur, cele aproape treizeci de poeme anterioare capodoperei sale, după care, din anul 1930 şi până în anul 1961, când a trecut la cele veşnice, nu a mai scris decât unele versuri de circumstanţă şi câteva poeme ocazionale, între care superba poezie „Protocol al unui club Mateiu I. Caragiale”, dedicată lui Alexandru Rosetti. În primăvara anului 1941, solicitat de revista „Pan”, Ion Barbu publică un „Cuvânt către poeţi”. La vârsta de 46 de ani, el îşi considera încheiate conturile cu poezia, mărturisind: „Să alegi între graţios şi Graţie, iată canonul întrebării. Suflet mai degrabă religios decât artistic, am vrut în versificările mele să dau echivalentul unor stări absolute ale intelectului şi viziunii: starea de geometrie şi, deasupra ei, extaza. Melodioasele plângeri ale poeţilor nu le-am prea înţeles. Şi azi cred că locul întâi în Cetate e al Preotului, celelalte, urmând, ale Învăţatului şi Luptătorului. Dar, fără îndoială, al patrulea loc îndată după acestea se cuvine Poetului”[8].



[1] Paul Miron, În corespondenţă cu Horia Stamatu, Editura „Jurnalul literar”, Bucureşti, 2007, p. 82.

[2] Ibidem, p. 45.

[3] Ion Barbu, Versuri şi proză, ediţie îngrijită, prefaţă şi tabel cronologic de Dinu Pillat, Ediţia a II-a, Biblioteca pentru toţi, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, pp. XLIV – XLV.

[4] Al. Rosetti, Note din Grecia – Diverse – Cartea albă, Cuvânt înaite de Liviu Călin, Ed. Minerva, Bucureşti, 1970, p. 232.

[5] Ion Barbu, Versuri şi proză, p. XXXI.

[6] Idem, Pagini de proză, Ediţie, studiu introductiv şi note de Dinu Pillat, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1968, p. 35.

[7] Idem, Versuri şi proză, p. 177.

[8] Ibidem, p. 182.