'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Ceea ce ne cere Iisus sfidează și scandalizează logica pământească. Îți iubești tatăl, dar să-l iubești pe cel ce ți-a scuipat în față tatăl? Îți iubești sora, dar să-l iubești pe cel ce a violat-o? Îți iubești compatrioții, dar să iubești pe trădătorii, pe vânzătorii de țară, pe vrăjmașii neamului tău? În logica mundană acest lucru e imposibil, dar e realizabil în logica celestă, căci fiecare dintre acești vrăjmași are un înger păzitor care plânge pentru el și-l iubește necondiționat, oricât de decăzut ar fi. În logica timpului iubirea de vrăjmași nu se poate împlini, căci acești vrăjmași ne fură timpul, ne fac multe clipe din viață extrem de amare. Doar în logica veșniciei poți să-ți iubești vrăjmașii, căci veșnicia nu pot să ți-o fure. Sfântul Isaac Sirianul afirmă că „nu pot dobândi iubirea de oameni cei ce iubesc lumea aceasta”^[1]. Dacă iubești lumea aceasta, spațiul și timpul, nu-ți vei putea iubi vrăjmașii. Dacă ești atașat de această lume, nu-ți vei putea iubi vrăjmașii. Dacă ești atașat de tine însuți, de omul tău cel vechi, nu-ți vei putea iubi vrăjmașii, căci, de fapt, aceștia sunt vrăjmașii omului tău cel vechi și prietenii omului tău cel nou. Vrăjmașii te ajută să-l omori pe omul tău cel vechi și să-l faci să se nască pe cel nou. În logica omului celui vechi există prieteni și vrăjmași. În logica omului nou există doar prieteni. Iisus, Omul cel Nou, i se adresează lui Iuda în Grădina Ghetsimani, când acesta sosise aici cu oaste pentru a-l prinde și duce la arhierei, cu cuvintele: „Prietene, pentru ce ai venit?”^[2] Logica omului vechi este dualistă, logica omului nou este unitară. La oamenii duhovnicești nu mai funcționează principiul acțiunii și reacțiunii, ci doar principiul acțiunii. Omul duhovnicesc nu răspunde cu aceeași monedă. Când primeşte o palmă întoarce celălalt obraz. Îi dă și cămașa celui ce i-a smuls haina. Nu răspunde la ură cu ură, ci cu iubire. Nu răspunde la rău cu rău, ci cu bine. Sfinții, oamenii cei noi, au trăit în această logică unitară, au avut această abordare unitară a vieții care, de altfel, i-a transformat. Presupunând că-ți iubești prietenii, dacă-ți iubești și vrăjmașii ai această abordare unitară. Doar iubești.

Se spune că un sfânt trebuia să ajungă pe jos de la Damasc la Edesa. Înainte de a pleca din Damasc, un prieten i-a dăruit câţiva pumni de grâu, cu care avea să se hrănească pe drum. Când a ajuns la Edesa şi a scos ultimele boabe din traistă, a găsit şi câteva furnici. - Ah ! a exclamat el. Din nebăgare de seamă, când am luat grâul, am luat şi furnicile. Le-am smuls din casa lor şi din sânul familiei. Asta nu se poate. Şi a făcut cale-ntoarsă ca să ducă furnicile înapoi la Damasc.

Sfântul Isaac Sirianul ar înțelege perfect un astfel de comportament. Pentru el o inimă plină de milă înseamnă arderea acesteia „pentru toată zidirea, pentru oameni, pentru păsări, pentru dobi­toace, pentru draci şi pentru toată făptura^[3]... Iar semnul celor ce au ajuns la desăvârşire este acesta: de vor fi predaţi de zece ori pe zi arderii pentru dragostea oamenilor, nu se vor sătura de ei”^[4].

Cum ar mai putea fi un astfel de om tulburat de ceva sau de cineva? Maica Gavrilia Papaianis îndemna: „Iubește așa cum iubește El, pe oricine și orice. Atunci orice moment va fi umplut cu bucurie, pace, iubire, binecuvântare”^[5]. Un om care trăiește astfel nu are nevoie de respect, de iubire, de atenție, de lauda sau ascultarea celorlalți. Un izvor care împrăştie din abundenţă apă proaspătă, cum ar tânji ca cineva să toarne apă în el? Un om care revarsă mereu iubire, cum ar avea nevoie de iubirea cuiva? Așa cum un trandafir, o privighetoare nu cere ceva în schimbul parfumului sau al cântecului, așa e omul care iubește pe oricine. Acesta e un om cu adevărat liber. El nu ține nici ca cei mai mici decât el să-l asculte. În Pateric citim despre un avvă pe nume Roman care nu s-a supărat niciodată pe ucenicii săi. Cum a reușit aceasta a destăinuit-o când era aproape de sfârşit și ucenicii s-au adunat împrejurul său şi l-au întrebat: „Cum trebuie să ne rânduim mai departe?”. Bătrânul le-a zis: „Nu ştiu să fi spus vreunuia dintre voi un lucru mai înainte de a-mi fi pus în gând să nu mă mânii dacă acela nu face ce i-am spus să facă. Aşa am trăit tot timpul paşnic şi în bună înțelegere”^[6]. Într-o mânăstire pentru că viețuitorii de acolo nu se purtau la fel cu novicii și cu bătrânii, starețul a atârnat de gâtul unui nou venit o plăcuță pe care scria : „Eu sunt începător, nu mă luați în seamă, orice aș zice sau aș face”^[7]. Nu după mult timp călugării de acolo și-au schimbat radical atitudinea față de începători. De fapt, aceeași atitudine ar trebui să o avem și noi față de toți. Să ne imaginăm pe ceilalți cu această plăcuță de gât: „Nu mă luați în seamă, orice aș zice sau aș face”. Atunci n-am mai cunoaște niciodată supărarea. Pe o treaptă superioară, Prințul Ghica, își amintesc cei ce au trăit împreună cu el în temnițele comuniste, saluta primul pe toți, indiferent de vârstă, de clasă socială, de nivel spiritual. Era un om ce putea trata la fel pe sărac și bogat, pe cerșetor și pe rege, pe păcătos şi pe virtuos. Același respect acordat tuturor. Se povesteşte că într-o mânăstire din Orientul Îndepărtat trăia un călugăr care nu avea nici carismă, nici cine ştie ce calităţi care să-l evidenţieze. Era sârguincios, scrupulos şi îndatoritor. Nici prea inteligent nu era, nu strălucea în controversele rituale sau dog­matice. Stătea la locul lui, ultimul, îşi vedea de treburile menajere, mătura, tăia lemne, se făcea folositor. Toţi ţineau mult la el. Călugărul avea o singură manie puţin cam agasantă. De fiecare dată când întâlnea pe cineva, rostea gassho, acel salut în care se împreunează mâinile în dreptul feţei, însemnând respect profund. Mai treacă-meargă când era vorba de mai marii mănăstirii, de cei în vârstă, respectaţi de toţi, dar el adresa gassho şi novicilor, servitorilor, vagabonzilor, oricui. Numai pe măgarul mănăstirii nu-l salutase astfel! Acest călugăr a căzut în mâna bandiţilor pe când se afla într-o călătorie pentru treburile mănăstirii. - Călugăre! Dă-ne punga că altfel îţi tăiem gâtul! /- Stăpâne, a răspuns călugărul umil, am la mine doar o scrisoare, pe care trebuie să o duc la mănăstirea din Edo.Apoi le-a adresat gassho bandiţilor, înclinându-se până la pământ. - De ce ne adresezi acest salut? s-a răstit şeful bandiţilor, dezorientat. Îţi baţi joc de noi? / - O, nu, Stăpâne, a răspuns călugărul pe un ton convingător. Voi sunteţi nişte iluminaţi, nişte mari sfinţi... Tâlharii i-au administrat o bătută bună cu bastonul, strigându-i: /- Ţine! Să-ţi fie învăţătură de minte să mai râzi de oameni! Dar i-au lăsat viaţa. Călugărul umil a fugit şi, în timp ce fugea, repeta: - Trebuie să vă respect, căci puteţi să deveniţi nişte mari sfinţi!

Să poți să-i vezi pe toți sfinți ! Sau măcar să arăți același respect tuturor. În Pateric se relatează despre avva Ioan Persanul că, într-o zi, au dat hoții peste dânsul. El a luat un lighean şi i-a rugat să-l lase să le spele picioarele. Hoții s-au ruşinat şi s-au pocăit^[8].

(continuare în numărul următor)

---

^[1] Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, Editura Deisis, Sibiu, 2003, p. 54.

^[2] Părintele Nicolae Steinhardt comentează astfel întâmplarea: „Şi cum i se adresează Acesta lui Iuda, pe care-l ştie doar cine e şi de ce a venit? Prietene, îi spune. Acest prietene mi se pare mai cutremurător decât chiar interzicerea folosirii sabiei şi decât vindecarea urechii lui Malhus. Exprimă ceea ce la noi, oamenii, se numeşte înaltul rafinament al stăpânirii de sine în prezenţa primejdiei - virtute supremă cerută samuraiului. Poate că vorbe paşnice (nu scoateţi sabia) şi fapte milostivnice (tămăduirea rănii) să le fi putut grăi şi face şi un sfânt. Dar prietene implică o măreţie şi o linişte care, numai venind din partea divinităţii, nu dau impresia de irealitate” (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mânăstirii Rohia, Rohia, 2005, p. 134). Totuși, din punctul meu de vedere, sfinții rostind un astfel de cuvânt nu par deloc falși. După Sfântul Siluan Athonitul iubirea vrăjmașilor e marca autenticității unui creștin (Sfântul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 32).

^[3] Filocalia, vol. X, Editura Humanitas, București, 2008, p. 353.

^[4] Ibidem, p. 354.

^[5] Nun Gavrilia, Mother Gavrilia, The Ascetic of love, 3rd Edition, 2006, Series Talanto, p. 409.

^[6] Pateric, "Romano". Am utilizat pentru trimiterile la apoftegmele din Pateric ediția de la Editura Polirom, Iași, 2005.

^[7] Invers, la intrarea în mânăstire un novice a primit canon de la bătrânul său ca orice i se întâmplă să spună: „Asta e pentru a mă proba”.

^[8] Pateric, "Ioan Persanul" 3.