--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Iunie 2014, nr. 6 (290), an XXV (serie nouă)
Eseu
--- pagina: 7

Credinţa unui mare bariton

de Mircea Gelu Buta

Este mai mult decât anevoios să constaţi ori să stabileşti gradul de credinţă în Dumnezeu, respectiv de legătură cu Biserica, al unei personalităţi culturale, artistice ori ştiinţifice, consultând cărţile, studiile ori articolele care i-au fost consacrate în cei 41 de ani de regim comunist ateu. Credinţa în Dumnezeu era pe atunci un subiect trecut sub tăcere, iar unele mărturii lipsite de echivoc, precum cele furnizate de scriitorul Dinu Pillat despre poetul Ion Barbu, sunt rare şi provin mai ales din perioada de liberalizare culturală de la sfârşitul anilor ’60 ai secolului trecut. De altfel, muzicologul şi publicistul francez Bernard Gavoty a povestit public, textul fiind tradus şi difuzat la Radio Europa Liberă de către Virgil Ierunca în urmă cu trei decenii, cât de mult au insistat culturnicii regimului din ţara noastră, care vroiau să-i tipărească în versiune românească volumul „Amintirile lui George Enescu”, ca autorul să renunţe la pasajele privind ferma credinţă în Dumnezeu a marelui compozitor. Întrucât Bernard Gavoty a refuzat orice tocmeală, până la urmă autorităţile s-au resemnat, respectând integritatea textului.

Mariei Tănase, exponentă reprezentativă a etosului şi etnosului românesc, i-au fost consacrate în timpul defunctului regim comunist două lucrări cu caracter monografic[1], una fiind scrisă de fruntaşul liberal, trecut prin închisorile cu deţinuţi politici, Petre D. Ghiaţă, (scriitor subtil, autor al volumului de aforisme „Arta politică”) avându-l coautor simbolic pe soţul cântăreţei, Clery Sachelarie, fost moşier. Raportul Mariei Tănase cu divinitatea şi Creatorul nostru este eludat în această carte apărută în urmă cu aproape 50 de ani, ca şi în volumul celălalt, meritoriu sub multe aspecte, semnat de Maria Roşca.

La sfârşitul anilor ’90, publicistul Gaby Michailescu, impresar profesionist, preţuit în lumea actorilor, care, aşa cum mărturiseşte, a organizat 42 de turnee ale Mariei Tănase în perioada 1944-1960, a publicat un volum, reeditat recent la Editura Eikon din Cluj-Napoca, „Maria cea fără de moarte”[2]. Cartea aduce multe date şi mărturii, parte dintre ele inedite, legate de viaţa şi mentalitatea Mariei Tănase. Impresarul Gaby Michailescu, aşa cum arată în acest volum, a trecut pe la Canal, apoi pe la Cavnic, pentru ca la începutul anilor ’60 să ajungă şi la închisoarea de deţinuţi politici Periprava de pe braţul dunărean Chilia.

Gaby Michailescu aduce mărturii indirecte ale credinţei Mariei Tănase în Dumnezeu, începând cu limbajul cântăreţei care nu pregeta să-i ureze: „Să te ţie Dumnezeu, coană Constanţa, bună cum eşti cu toată lumea!”[3] unei activiste ajunsă ministru al Culturii, Constanţa Crăciun, care o preţuia pe marea interpretă şi care n-a pregetat s-o sprijine în nu puţine împrejurări. O scenă elocventă din volum este aceea în care, spune autorul: „A botezat, împreună cu mine, fetiţa altei Miţe – subreta ei –, dând năvală într-o iarnă peste părintele Dron, într-o biserică de lângă fostul Minister de Război. Era un ger cumplit. Noi, lefteri. Ea avea la ea 22 de lei, eu, în subordine, 14 lei. Ce să mai pretindă prelatul celebrei cântăreţe înmărmurită în faţa cristelniţei cu pruncul în braţe?... L-a dat bâldâbâc în apa Iordanului. Şi Maria l-a scos învineţit, purtându-l până acasă – în strada Brezoianu 18, etaj 6 – împăturit în cunoscuta-i scurteică verde. (…) Fata e bine merci; a învăţat carte; şi nu are de unde şti că tristeţea naşei – de a nu avea copii – a rămas încrustată pe buza cristelniţei din biserica ce nu mai există…”[4]. Biserica aceea, construită la sfârşitul secolului al XVIII-lea, aflată tot pe strada Brezoianu din Bucureşti, a fost demolată în anul 1959, împreună cu numeroase alte clădiri, pentru ca pe locurile lor să se înalţe Sala Palatului, destinată desfăşurării congreselor Partidului Muncitoresc Român, şi blocurile de locuinţe din jurul ei[5].

Desigur, o expresie a credinţei în Dumnezeu, la orice creştin, este generozitatea, iar Maria Tănase a depăşit recordurile dărniciei. Datorită cărţii fostului ei impresar aflăm că „i-a trimis lemne lui Arghezi într-o iarnă cumplită”, probabil într-una de la începutul anilor ’50, când marele poet era lipsit de drept de semnătură şi, implicit, de orice venituri[6], sau că, prietenă cu fiicele lui Gala Galaction, „…i-a adus în dar Părintelui Gala un fotoliu în care cucernicul prelat şi-a petrecut ultimii ani de viaţă”[7].

Alături de aceste mărturii pe care le-am putea numi indirecte sau implicite ale credinţei marii cântărețe, Gaby Michailescu scoate la lumină credinţa nestrămutată în Dumnezeu şi în Biserica Ortodoxă a unui prieten foarte apropiat al Mariei Tănase, şi el artist celebru, baritonul Petre Ştefănescu Goangă.

Născut la Brăila, Petre Ştefănescu Goangă (1902-1973) a făcut studii la Paris, a cântat în peste şaizeci de opere, urcând pe mari scene de opere europene şi a fost profesor la Conservator. Fratele său a fost rector al Universităţii din Cluj şi victimă a unui atentat legionar din care a scăpat cu viaţă. Într-un pasaj referitor la unul dintre turnee – Maria Tănase şi Petre Ştefănescu Goangă au făcut multe turnee împreună –, Gaby Michailescu scrie: „Ajungem la Târgu-Jiu fără Goangă. E drept că îmi spusese de la Bucureşti că, fiind duminică, s-ar putea să fie chemat la Timişoara, să cânte la un concert religios în Catedrala oraşului – cu Dinu Bădescu, Arta Florescu, Vera Rudeanu şi Alex Savagian – patronat de mitropolitul Lazarescu, faţă bisericească nobilă şi evoluată…// Am mai spus-o: marele bariton fiind foarte credincios, era familiar cu toţi înalţii prelaţi, în frunte cu Justinian Marina”[8].

Gaby Michailescu nu îşi datează întotdeauna amintirile. Episodul pomenit mai sus trebuie să se fi petrecut la sfârşitul anilor ’50, întrucât pentru atitudinile sale neagreate de regim şi pentru iniţiative în care se vor fi numărat şi acele concerte de muzică sacră susţinute în Catedrala din Timişoara, mitropolitul Vasile Lazarescu va fi depus din treaptă în anul 1961. Şi mai trebuie reţinut acest pasaj din carte: „Justinian Marina s-a îngrijit şi s-a aplecat cu mărinimie nu numai pe viaţa oamenilor, ci şi pe lăcaşurile de cult, pe unele refăcându-le din temelii”[9]. Spre deosebire de majoritatea intelectualilor şi artiştilor din epocă, pentru care Justinian era un „sovrom - patriarh” sau „patriarhul roşu”, Petre Ştefănescu Goangă, artist liric îmbisericit, probabil şi Arta Florescu ori Dinu Bădescu, avea o altă percepţie asupra Întâistătătorului Bisericii noastre şi-a altor ierarhi, de altfel, percepţie conformă cu realitatea.

Reţinut de Securitate, în dialogul purtat cu un ofiţer, la închisoarea Uranus, Gaby Michailescu redă şi acest episod:

„– A!... eşti şi religios?...

– Ca şi Goangă. El este chiar habotnic. De altfel, în biserica românească de la Paris i-a descoperit strălucirea vocii George Enescu, auzindu-l cântând «Tatăl nostru» într-o sfântă zi de duminică! La drum, cu mine, nu e biserică ce-i iese în cale fără să o învăluie cu semnul divin al crucilor, iar noaptea, la hotel, reveniţi de la restaurant după concert, înainte de culcare, să-şi completeze rugăciunea de noapte, nu numai cu evlavia altor transfigurate cruci, ci şi cu numeroase mătănii, îngenunchiate, la greutatea lui, cu sacră credinţă!”[10].

După lectura scenei în care viitorul bariton Petre Ştefănescu Goangă spunea „Tatăl nostru” transpus pe muzică în biserica română din Paris, mi-am amintit de un episod aproape identic redat de Dan Ciachir în volumul său de evocări „Când moare o epocă”: „În 1986, adică pe vremea când puţine persoane publice mergeau la biserică, luasem obiceiul să mă duc duminica şi de sărbători, pentru o vreme, la biserica Schitu Măgureanu, aflată în dealul străzii omonime, la limita de nord a Cişmigiului.(…) Într-una din duminici, când credincioşii au îngenuncheat pentru a spune «Tatăl nostru», am auzit un glas puternic, apăsat, bărbătesc, rostind cu evlavie cuvintele Rugăciunii domneşti…// Era basul Nicolae Secăreanu, a cărui figură masivă, impunătoare, îmi rămăsese în memorie de când, adolescent, îl văzusem în filmul «Răscoala», în rolul bătrânului boier Iuga. Mai târziu îl auzisem interpretându-l pe Boris Godunov. Acum, aşezat în genunchi, cu palmele împreunate, scanda cuvintele rugăciunii. A fost una din cele mai copleşitoare scene de evlavie la care am asistat”[11].



* Prof. Univ. Dr. Facultatea de Teologie Ortodoxă, UBB Cluj-Napoca, e-mail: butamircea@yahoo.com

[1] Petre Ghiaţă, Clery Sachelarie, Maria Tănase şi cântecul românesc, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din Republica Socialistă România, Bucureşti, 1969; Maria Roşca, Maria Tănase, Editura Muzicală, Bucureşti, 1988.

[2] Gaby Michailescu, Maria cea fără de moarte, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013.

[3] Ibidem, p. 121.

[4] Ibidem, p. 40.

[5] Constantin Olaru, Bucureştiul monden – istoria unei prăbuşiri, Editura Paralela 45, 2006.

[6] Cf. Gaby Michailescu, op. cit., p. 206.

[7] Ibidem, p. 139. În acel fotoliu, marele scriitor l-a primit, în anul 1955, pe tânărul diacon Bartolomeu Anania, viitor Mitropolit al Clujului: „Gala Galaction, îmbrăcat în anteriu, zăcea pe un jilţ cu spătar înalt, nemişcat ca o statuie de ceară, cu mâinile odihnite pe rezemători şi cu ochii deschişi, încremeniţi, în care luceau două lumini fixe, neutre, aşa cum luminează stelele în spaţiul cosmic, fără tremurul văzduhului”; Cf. Valeriu Anania, Rotonda plopilor aprinşi, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1983, p. 91.

[8] Gaby Michailescu, op. cit., p. 111.

[9] Ibidem, p. 113.

[10] Ibidem, p. 207.

[11] Dan Ciachir, Când moare o epocă, ediţia a patra revăzută, Editura Timpul, Iaşi, 2008, pp. 69-70.