'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Maica Domnului – Protectoarea și Grabnica Ajutătoarea Noastră

Se face că mă aflam într-o „cumpănă” duhovnicească. Mă închinam Maicii Domnului şi mă rugam ei, însă nu pot să spun că aveam o relaţie personală cu Ea şi nu o simţeam aproape. Asta, desigur, fiindcă nu mă străduiam să-i cercetez măreţia sau să încerc să cuprind cu mintea măcar un crâmpei din ceea ce este ea. Aşadar, după ce am auzit îndemnul părintelui meu duhovnic, rostit în unul din cuvintele de învăţătură – parafrazez: „spuneţi-i ce vă doare, ca unei mame!” – m-am încumetat şi eu să i mă adresez. Aşadar, după ce m-am închinat icoanei sale din catedrală Sfânta Treime din Baia Mare, am rugat-o să mă ajute, să îi simt prezenţa, să o văd ca pe o mamă.

Era trecut de ora închiderii catedralei. Am ieşit afară, pe trepte, ca să-l aştept pe un amic, cântăreţ la strana Catedralei, care mai avea ceva de făcut afară. Cum trecuse deja ceva timp, paznicul a crezut că plecase toată lumea şi a dat drumul câinelui celui rău, un animal fioros şi sensibil la persoane străine, greu de stăpânit. Eu nu ştiam că e liber.

La un moment dat, văd că se îndreaptă spre mine în fugă, lătrând foarte tare. Rămăsesem stupefiată. Mă gândeam că se va opri la un moment dat, cum fac şi alţi câini după ce se apropie de „pradă”. Dar nu, nu se oprea. De îndată, mă aud zicând cu glas: „Maica Domnului, ajută-mă!” Şi câinele a început să alerge în direcţia de unde a venit, dar uitându-se la mine şi continuând să latre nervos. Imediat după asta, îl aud pe paznic ţipând la câine din depărtare, în încercarea de a-l potoli. Eu am ştiut că Maica Domnului m-a scăpat şi a întors câinele înapoi. Cât de grabnică s-a arătat purtarea sa de grijă, chiar şi într-un fapt atât de mărunt! Totuşi, mie, momentele acelea mi-au deschis ochii.

La scurt timp a venit şi amicul meu. Portarul i-a povestit întâmplarea, iar el m-a întrebat: „A sărit câinele la tine şi nu te-a muşcat?! Câinele e foarte rău, de abia mă ascultă pe mine, care îi dau de mâncare”. Eu mergeam liniştită – câinele încă lătra, iar paznicul încă încerca să-l domolească–, ştiindu-mă sub ocrotirea Maicii Domnului. I-am răspuns amicului: „Maica Domnului m-a salvat!”

De atunci mă rog ei, orice tristeţe aş avea – desigur, nu îmi amintesc mereu de noianul blândeţii sale şi de multe ori uit să-i cer ajutorul – şi nu mă trece cu vederea ci, din contră: lucrurile par să se rezolve în chip minunat. Acum înţeleg de ce credincioşii i se închină cu atâta evlavie şi respect; pe lângă faptul că trimite ajutor neaşteptat, mângâietor şi întăritor în credinţă, e cu adevărat o Doamnă.