--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Iunie 2014, nr. 6 (290), an XXV (serie nouă)
Eseu
--- pagina: 10

Constantin Zărnescu şi vocaţia temelor majore

de Ioan Şt. Lazăr

Un ceas de proaspătă primăvară – cum a fost şi aceea în care el însuşi s-a născut, în urmă cu 65 de ani – mi-l readuce în memoria spiritului pe un autor complex, cu operă rezistentă, scriitorul Constantin Zărnescu, senior al cetăţii culturale clujene şi al celei râmnicene. A apărut pe lume, nu în Târgul Lăpuş al Maramureşului, ci în Lăpuşata Vâlcii (şi este de observat cum şi numai două cuvinte pornite din aceeaşi rădăcină vorbesc despre străvechea unitate a limbii române!) şi a apărut în literatură, ca un Clodi Primus, într-un roman omonim, încununat la debut (1974) cu premiul naţional pentru talentul de a împleti avatarurile existenţei cu frământările lăuntrice ale omului tânăr; trama narativă implica, faţă de contextul istoric angrenant, un anti-erou, care, marcat de o boală incurabilă (ca un spleen modern), rezistă interiorizându-se, punându-se în anteic contact cu energiile creative ale vieţii. Roman de formare, conţinând in nuce direcţiile în care se va profila opera autorului: (mă gândesc, întâi, la relaţia între bărbat şi femeie, dar şi la raportul omului cu istoria), Clodi Primus este şi un roman alegoric, prin sugestiile la călătoria (de tip iniţiatic) a lui Ulysse pe marea vieţii, în fond, prin conexiunea personajului său la orizontul mitic, fie cel „nescris”, arhaic, autohton, fie cel „scris” (ori nu), universal – ceea ce va constitui o dominantă a operei lui Constantin Zărnescu.

Într-o călătorie analogă va porni şi Meda, „mireasa lumii”, fiinţa întruchipând virtualităţile feminine din zorii ancestrali până în orizontul zbuciumat al istoriei ca altă mare primejduind rostul de a fi în Itaca „dragostei caste”. A dragostei care, într-un context modern destructurant până şi în mitul familiei, devine mesajul moral implicit al prozei lui Constantin Zărnescu, unde cuplul bărbat – femeie este analizat artisticeşte în mai multe ipostaze semnificative. Între acestea, nu pare deloc întâmplător că autorul nostru a abordat, de data aceasta, în teatru (într-o capodoperă dramatică!), pe regina Iocasta (posibilă etimologie „Io” – „casta” = eu, casta?!?), care suportă cu stoicism oprobiul incestului dezvăluit (dar, iniţial, neştiut!) şi o face numai în numele condiţiei materne (de a aduce pe lume copii şi a ţine echilibrul căminului familial); aceasta, pentru că, după cum relevă autorul, spiritul grec (este) aşezat în puterea Mamei! – constantă arhaică străbătând, cu semnificaţia ei existenţială, arcanele timpului.

Întretăierea mitului cu istoria se regăseşte şi în altă serie de lucrări beletristice ale lui Constantin Zărnescu, de la romanul mitic Ieşirea la mare la cel istoric, 1 Decembrie 1918 – Ziua Zilelor şi, mai departe, la opera dramatică (în trei acte) Dracula în Carpaţi, aceasta din urmă sprijinită pe eseul comparatist Principele Dracula, Doctor Faustus şi Machiavelli. Întretăierea de care vorbim produce, de fiecare dată, o îngemănare particulară a document al lui cu ficţiunea, ceea ce prilejuieşte autorului transferul faptelor în legendă (Ieşirea la mare), în poem (Ziua Zilelor) şi, respectiv, în opera rock Dracula – tot atâtea modalităţi artistice prin care adevărul se relevă şi induce, nu doar în cuget, ci şi în simţire.

Structurate, şi de data aceasta, pe motivul axial al călătoriei, cele două romane reliefează, fiecare în felul său, adecvat la subiectul şi temporalitatea evocate, trecerea colectivităţii autohtone din orizontul autarhic, quasi-static al mitului soteriologic într-o dinamică transformatoare a istoriei, din care îşi relevă crugul unui alt destin. Dacă, în primul roman, învolburatul psihism colectiv, trezit de fenomenul religios Petrache Lupu, îşi anticipează, prin vocea unui peregrin, condiţia jertfelnică din conflagraţia mondială ce va urma, în cel de al doilea roman, supranumit Cartea României Mari, pe ruinele războiului (prim mondial), se ridică patetic, cu rost câştigat prin luptă, ţara reîntregită. Nu s-au subliniat îndeajuns – şi nici noi nu avem, aici, răgazul cuvenit a le evidenţia – meritele artistice (şi nu numai!) ale acestor două romane, dar suntem încredinţaţi, din multiple motive, că, în memoria publică românească (cel puţin), ele vor rămâne.

Aceeaşi dinamică metamorfozantă a istoriei este urmărită îndeaproape – cu o documentaţie mai bogată şi „mai dreaptă” decât a lui Brian Stocker – în opera rock, în care, cu o perspectivă echilibrată, reface imaginea reală a lui „Dracula din Carpaţi”, voievodul valah Vlad Ţepeş, apărătorul creştinătăţii în lupta cu otomanii, răpus, însă, tragic de micimile omeneşti ale feţelor încoronate europene (Din cauza ideilor/Şi a conflictelor meschine/Şi mărunte,/Se prăbuşesc, se năruie,/Întotdeauna,/Lucrurile măreţe!...); lucrarea se opune curajos şi cu forţă artistică mitului romanesc al scriitorului irlandez, care cu trecerea vremii, a „deplasat”, în mod degradat, imaginea istorică adevărată a eroului către una minimalizantă, demonică – nu altfel decât în felul în care, în folosul bulgăresc, domnitorul Mihai Viteazul, un Ahile al Balcanilor, cum îl numeau poeţii greci ai vremii sale, a ajuns protagonistul unui aberant incest. Ceea ce spune mult despre soarta eroilor istorici în memoria populară, dacă în aceasta nu se întreţine cumpăna dreaptă a adevărului. Or. Constantin Zărnescu, în lucrarea sa, traversând prin diversele supoziţii emise în timp despre voievodul supranumit Dracula, caută, intuieşte şi exprimă artistic esenţa adevărului – care s-ar impune dacă piesa ar fi citită şi, cu atât mai mult, jucată.

Dacă în impactul omului, al colectivităţii şi al orizontului lor mitic cu istoria, în creaţia lui Constantin Zărnescu, se profilează ipostaze contradictorii, complexe, toate dramatice, un singur domeniu abordat de către acest merituos autor îi dă pace şi lumină, fiindcă se anexează, prin spirit şi artă, cu orizontul veşnic: brâncuşiologia. Metaforic, am putea spune că şi Constantin Zărnescu a făcut, împreună cu Brâncuşi, „paşi pe nisipul Eternităţii”, ca Discipol înregistrând „aforismele şi textele” Mentorului şi transmiţându-le oamenilor, spre optima înţelegere a artei „moşului din Carpaţi/”Sfântului din Montparnass” şi iluminarea lor întru „bucurie.curată”! Opera de exeget brâncuşiolog a lui Constantin Zărnescu a început timpuriu, din resorturi ancestrale ale aceleași zone subcarpatice natale celor doi Constantini şi s-a manifestat aproape concomitent cu debutul romanesc (la numai doi ani), prin antologia Omagiu lui Brâncuşi, tipărită de revista „Tribuna” din Cluj cu prilejul organizării în România a Colocviului Internaţional „Brâncuşi” (1976). A continuat, apoi, în mai multe ediţii succesive ale Aforismelor şi textelor brâncuşiene (până în prezent, şase!), de fiecare dată argumentate şi comentate suplimentar şi a reliefat câteva consistente studii personale: Brâncuşi şi civilizaţia imaginii (2001) şi Codul lui Brâncuşi (2007); în aceste din urmă, observaţia ingenioasă se învecinează cu percepţia tainică a poeticităţii artistului (v. titluri interioare De neconceputul. Sculptura tactilă. Vraja. Misterul sau Coloana Infinită, simfonie a destinului uman).

Aşa cum scriam într-un portret anterior întocmit, Constantin Zărnescu are vocaţia temelor majore, pentru reliefarea artistică a cărora (în proză, teatru sau eseu) a deprins lucrul temeinic, durabil menit să lase urme în nisipul Eternităţii. Amin!