--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Iunie 2014, nr. 6 (290), an XXV (serie nouă)
Eseu
--- pagina: 12

Despre comunicare şi patologiile ei

de Paul Siladi

Limba de lemn este o sintagmă încărcată încă de ambiguitate, care definește în general orice discurs plicticos, a cărui lipsă de conținut real și viu este camuflată de cuvinte specializate, de structuri semantice relativ complexe și, poate, de o atitudine gravă, care sugerează apropierea de lucrurile ultime. Propriu-zis, sintagma își are originea în comunism, unde a fost perfecționată tehnica de a vorbi nu pentru a spune ceva, ci pentru a obține un anumit efect (definiția îi aparține lui Goebbels, ministrul propagandei publice în timpul regimului nazist, ceea ce dovedește că, într-un anume fel, toate regimurile totalitare se întâlnesc la nivelul acțiunii publice).

O astfel de limbă falsă blochează comunicarea și atrage gândirea pe linii moarte (F. Thom) pentru că gândirea este absolut neputincioasă fără cuvânt. Manipularea cuvintelor țintește nici mai mult nici mai puțin decât manipularea și controlarea gândirii, care în mod fundamental se petrece în atmosfera creată de limbă.

Caracteristica principală a limbii de lemn, pe care o vom putea transfera și în sfera exprimării teologice, o reprezintă depersonalizarea, eliminarea vorbitorului, respectiv a contribuției sale personale și vii, din discurs. Eliminarea persoanei sau retragerea ei, uneori cu bună știință. Retragerea aceasta poate fi determinată de neputință, de lene sau de lipsa curajului și frica de a nu greși. Prin urmare, se va putea găsi oricând o gamă de expresii și motive care se pot asambla pentru a da naștere unei intervenții religioase (predică, emisiune radiofonică, articol teologic) formal corecte, dar moarte și goale de conținut. Așadar depersonalizarea reprezintă caracteristica principală a limbii de lemn, care o apropie de jargonul teologic, specializat și tehnicizat fără măsură. Ambele pot fi forme de discurs depersonalizat, unde cuvintele sunt rostite fără intenția clară de a comunica, de a transmite un mesaj, ci din nevoia de a umple un spațiu cu cuvinte benigne.

Soluția pentru eliberarea de jargonul teologic, dar și de limba de lemn, o reprezintă originalitatea, pe care o putem defini în interesul nostru pornind de la doi gânditori, unul grec și unul român.

Părintele Andrew Louth, cunoscutul bizantinolog englez convertit la Ortodoxie, așează ca moto la monografia dedicată Sfântului Ioan Damaschin, marele sintetizator al tradiției de până la el, un cuvânt al lui Zissimos Lorenzatos: Originalitatea înseamnă să rămâi fidel originalelor. Un joc de cuvinte inteligent, care subliniază un element central: originalitatea nu înseamnă ruptură, revoltă și inconsecvență, ci dimpotrivă. Originalitatea este asumarea creatoare a fundamentelor, iar în cazul nostru a adevărurilor de credință.

Cum se poate naște un asemenea tip de originalitate aflăm de la Nae Ionescu. El a târât multă vreme după sine o acuzație de plagiat, pe care a respins-o printr-o piruetă retorică. Originalitatea se naște din confruntarea personală cu marile idei ale teologiei și ale filosofiei. Când refaci personal întregul proces ideatic care duce la un anumit rezultat, atunci, chiar dacă rezultatul este formal identic cu unul formulat de altcineva înaintea ta, el este totuși original și îți aparține.

Așadar un prim pas către depășirea limbii de lemn, dar și a jargonului teologic pentru obținerea unei expresii mediatice clare, coerente și convingătoarea este implicarea personală și turnarea curajoasă a adevărurilor teologice în forme atractive și stimulatoare pentru gândire. În primul rând pentru gândirea proprie, iar apoi pentru gândirea celor care ascultă.