'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Au trecut 12 ani de la ziua despre care vă vorbesc acum.

Încercarea

Am fost programată pentru operaţie în ziua de Buna Vestire, eram deja la a treia internare la Bucureşti pentru aceeaşi intervenţie chirurgicală. Medicii ezitau să mă opereze, deoarece exista un risc foarte mare să rămân paralizată pentru tot restul vieții, iar şansele de reuşită erau foarte mici. La început nu mi-au spus clar care sunt riscurile, dar am înţeles care era situaţia mea din explicaţiile pe care doctorii le-au dat studenţilor și rezidenţilor. După câţiva ani petrecuţi prin spitale înţelegeam o parte din termenii medicali pe care-i foloseau. Apoi, au încercat să mă convingă să renunţ, ceea ce ar fi însemnat să merg toată viaţa cu baston sau cârje, să am dureri. Am aflat cu trei săptămâni înainte de operație. Atunci am luat cea mai grea decizie din viaţa mea, aveam 19 ani. Îmi amintesc că era în salon o icoană a Maicii Domnului, nu cred că am reuşit să spun până la capăt vreuna din rugăciunile pe care le ştiam, plângeam în continuu, după vreo două-trei ore am cerut cu toată inima ca Dumnezeu să îndepărteze încercarea aceasta dacă e cu putinţă, iar dacă nu va reuşi operaţia să am puterea să accept situaţia. Auzisem de atâtea ori la biserică spunându-se că Dumnezeu e bun, am crezut acestor cuvinte. Din momentul acela nu am mai vărsat nicio lacrimă. Eram atât de hotărâtă să accept operaţia, încât i-am convins şi pe medici să mă opereze.

Operaţia

A venit şi ziua cea mare. Au început pregătirile, a venit şi domnul profesor, i-a întrebat pe ceilalţi dacă am semnat actul conform căruia îmi dădeam acordul pentru operaţie. Medicii au omis acest aspect şi era foarte important. Aveam deja o perfuzie, aşa că unul din medici a obţinut semnătura de la mama mea, care bineînțeles că nu ştia care erau riscurile. N-ar fi acceptat niciodată să mi se facă acea intervenţie. A aflat la o săptămână după operație, a plâns atât de mult atunci…

Am observat că domnul doctor-profesor se ruga înainte de operaţii, exista o icoană în fiecare sală de operaţie. În ziua aceea s-a rugat mai mult, un medic i-a dresat o întrebare, dar n-a primit răspuns. Apoi i-a adresat o întrebare soţia care era anestezist, nici dânsa n-a primit răspuns. Operația a durat aproape cinci ore. Auzeam tot ce vorbeau, somniferele n-au avut efect, recunoşteam vocile celor patru medici care au fost implicaţi pe tot parcursul operației şi ale altor doi doctori veniţi pentru a ajuta în cel mai important moment. Cum aş putea descrie în cuvinte ce simţeam, ce gândeam, cum mă rugam în acele ore?

La reanimare au trecut pe rând toţi medicii să mă vadă, toţi m-au rugat să încerc să mişc puţin degetele, toți erau convinşi că e o minune...

Au urmat trei luni de stat la pat, apoi alte câteva de recuperări interminabile, dar mă aşteptasem la asta, nu era prima dată când aveam parte de aşa ceva, mai trecusem prin situaţii asemănătoare şi la celelalte operaţii. Nu se întâmplă ca în filme, să-ţi revii după o zi sau două.

Cum aş putea descrie cum este să o iei de la capăt de o mie de ori într-o zi când nu se vede niciun rezultat? De-atâtea ori mi-am analizat viaţa în acele luni. Mi-am pus întrebări, mi-am făcut planuri, m-am rugat, m-am revoltat... Aveam timp, m-am înscris la facultate abia după doi ani de la terminarea liceului, după ce s-au rezolvat problemele de sănătate... Şi îi mai aveam pe părinţii care vroiau să facă tot ce era posibil şi imposibil pentru mine, atât timp cât eu credeam că mai am o şansă, care au renunţat la atâtea lucruri frumoase de dragul meu, care au avut datorii ani la rând din cauza operaţiilor, recuperărilor, drumurilor...

Retroactiv

Nu se ştie dacă m-am născut cu probleme sau a fost vorba de o eroare medicală, nu cred că acest aspect mai are vreo importanţă. Prima dată am fost operată la vârsta de trei ani la Cluj - o operație reuşită, părea că nu va mai fi nevoie de altele. Apoi, am început să am dureri tot mai des, să merg tot mai greu. Părinţii îmi vorbeau despre o nouă operaţie, eu îi ceream o minune lui Dumnezeu, aşa cum o poate cere cu toată inima un copil. Nu am avut parte de ea atunci. M-a văzut o echipă de medici la Cluj. După investigaţie au spus că situaţia îi depăşeşte şi m-au trimis la Bucureşti.

Nu am mers la spitalul la care m-au trimis, m-am dus la un profesor despre care pacienţii vorbeau frumos şi despre care se ştia că lucra cu echipe de medici străini şi pleca des la conferinţe în străinătate. A fost o alegere minunată! Am avut parte de câteva operaţii care nu se făceau în alte spitale. Domnul profesor era om şi abia apoi medic, avea un cuvânt de încurajare, un zâmbet de dăruit pentru fiecare pacient. Au contat atât de mult...

La 12 ani am început operaţiile la București, cazul meu fiind tot timpul unul special. În plus, după una dintre operaţii am căzut, ceea ce a dus la apariţia unor complicaţii... Timp de şapte ani am mers cu baston, cârje, cadru sau am stat la pat.

Apoi a urmat operaţia de care am vorbit mai devreme.

Mulţumirea

Au fost ani grei, plini... Sunt atâtea zile din acei ani care, fiecare în parte, ar putea fi o întreagă poveste. Am trăit atâtea minuni, de la o operaţie care s-a vindecat sub formă de cruce, deşi tăietura iniţială nu avea această formă, la oamenii pe care i-am cunoscut...

Poate părea o nedreptate toată suferinţa de care am avut parte, mai ales că eram un copil cuminte, am crescut într-o familie în care se ştia de Dumnezeu. Totuşi, am refuzat să cred asta. E adevărat că nu ştiu cum este să alergi sau să mergi pe bicicletă, că aştept semaforul să se facă verde încă o dată pentru a traversa strada, dar pot merge!

Dacă aţi şti câtă bucurie îmi aduce simplul fapt că pot merge... De câte ori am purtat chiar pantofi cu tocuri, de câte ori m-am oprit şi mi-am zis „Doamne, chiar pot să-i port!”. Dacă aţi şti cu câtă intensitate trăiesc toate bucuriile şi tristeţile de care am parte sau au parte cei din jur…