--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Iulie 2014, nr. 7 (291), an XXV (serie nouă)
Eseu
--- pagina: 3

Tu eşti Adam!

de Paul Siladi
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Destul de frecvent creștinismului i se reproșează întemeierea pe o Scriptură care se contrazice. Un loc clasic în acest sens este pasajul din Cartea Facerii, când Dumnezeu Atotștiutorul, Care Se plimba în răcoarea serii prin Eden, îl întreabă pe Adam: „Unde ești?”. La o privire superficială și pretins obiectivă, interogația Domnului e lipsită de sens. De ce ar avea nevoie un Dumnezeu atotputernic și omniscient să îl caute pe primul om și să îl întrebe unde e?

Dilema aceasta e veche și a cunoscut diferite răspunsuri. Unul dintre ele vine pe filieră iudaică și este comentat de Martin Buber în cartea sa „Drumul omului”. Pe scurt, e vorba de o povestire în care personajul central este un rabin încarcerat la Petersburg, căruia această întrebare îi este adresată de comandantul gărzilor. „Credeți – răspunse Rav-ul – că Scriptura este eternă și cuprinde toate timpurile, toate generațiile și toți oamenii?”, iar apoi continuă: „Ei bine […] în orice moment Dumnezeu îl întreabă pe fiecare om: «Unde ești în lumea ta? Din zilele și din anii care ți-au fost dați, au trecut deja mulți: între timp, tu până unde ai ajuns în lumea ta?»”. Buber observă că răspunsul este dat pe un cu totul alt plan, decât cel pe care fusese formulată întrebarea. Ba mai mult, întrebarea, cu aparenta ei obiectivitate, nu este nici măcar o întrebare autentică, ci este „o simplă formă de controversă”. În consecință rabinul mută întreaga discuție într-un plan personal, subiectiv și, deci, relevant pentru viața proprie. Anihilează contradicția prin faptul că golește întrebarea de păruta-i importanță, și arată ce contează cu adevărat: „Unde ești în lumea ta?”.

Maniera aceasta de rezolvare a problemelor a fost probată încă de la Sinodul I Ecumenic, de la Niceea, atunci când pluralitatea persoanelor Sfintei Treimi și unitatea Ființei au fost gândite pe un plan superior, în care contradicția încetează să mai existe. Rabinul face însă un salt mult mai mic. Nu transferă discuția într-un alt plan ontologic, ci doar ignoră întrebarea adresată verbal, pentru a răspunde unei nevoi mult mai adânci a inimii de a pătrunde în tainele credinței.

Comentariul lui Martin Buber aduce această povestire hasidică cu un pas mai aproape de creștinism prin faptul că atrage atenția asupra unității neamului omenesc, asupra Adamului total, atunci când zice că „răspunsul rabinului are scopul de a-i spune: «Tu ești Adam. Ție ți se adresează Dumnezeu întrebându-te unde ești»”. În primul rând este recuperat locul Scripturii în viața omului. Biblia, deși născută în timp, sub inspirația lui Dumnezeu nu este totuși supusă timpului la fel ca alte scrieri și se adresează direct oricărui om. Mai mult decât atât, devine clar că întrebările pe care Dumnezeu le adresează oamenilor nu sunt menite să-i aducă Lui un plus de cunoaștere, ci vor „să provoace în om o reacție”. Altfel spus, să îl responsabilizeze, să îl facă să-și vină în sine, căci „Omul nu poate fugi de ochiul lui Dumnezeu, însă, căutând să se ascundă de El, se ascunde de sine însuși”.

Rabinul, așadar, se dovedește a fi un înțelept care oferă o cheie hermeneutică atemporală pentru un text care nu este sub vremi. În același timp, însă, indică limpede și felul în care unele contradicții în materie de credință există doar pentru că nu am învățat să privim cum și unde trebuie: că atâta vreme cât căutam asemenea inadvertențe, nu facem altceva decât să fugim de marile întrebări și, implicit, de noi înșine; că interogațiile care contează sunt cele care se ascund în adâncul inimii, și nu cele vizibile cu ușurință pentru minte; și mai ales că suntem atât de strâns legați unii de ceilalți, încât laolaltă alcătuim Adamul total. De aceea, când Dumnezeu îl cheamă pe Adam, de fapt ne cheamă pe noi înșine la întâlnirea cu El.
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>
'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ' '; } ?>