--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Iulie 2014, nr. 7 (291), an XXV (serie nouă)
Theologica
--- pagina: 5

Nu poţi şti niciodată! - pentru o abordare unitară a vieții – (II)

de Pr. Dan Popovici

Un mod în care poți aborda unitar realitatea constă în „A nu judeca pe nimeni” (Mt 7, 1). Obișnuiți să aplicăm acest precept doar celor pe care îi considerăm păcătoși, suntem surprinși când e aplicat celor pe care îi vedem virtuoși. În Talmud, un rabin i se adresează fiului său: “Ce prost e redactat actul acesta!” Fiul răspunde imediat: “Nu eu l-am scris, ci Iuda croi­torul.” “Nu calomnia!” îi spune atunci tatăl. Altădată, citind un capitol din Psalmi, același rabin exclamă: “Ce bine e scris acest exemplar!” “Nu eu l-am scris, ci Iuda croitorul” spune fiul. “Nu calomnia!” i-o reteză din nou tatăl[1]. Explicația care se dă este că nu trebuie să-l vorbești niciodată de bine pe aproapele tău căci prin aceasta ajungi să-l vorbești de rău. Chiar dacă ai făcut-o într-un moment de sinceritate, de entuziasm, ulterior orgoliul va demola statuia, făcând-o țăndări. Datorită stării de boală a actualei firi omenești “orice elogiu poartă în el iminența propriei sale răsturnări. Omul fiind ceea ce este, explică Alain Finkielkraut, iar invidia tronând asupra multiplicității pasiunilor umane, nu putem exalta valoarea cuiva fără a ne bucura dinainte de perfidiile care îl vor face să cadă de pe piedestal. Cu cât cineva se remarcă mai mult, cu atât mai mult îi port pică pentru admirația la care mă obligă faptele sale: va trebui să mă despăgubească mai târziu pentru coroanele cu care îi împodobesc acum reușitele sau capacitățile. Laudele mele cer să fie răzbunate. Prudența ne îndeamnă deci să nu pronunțăm elogii pentru a nu ceda apoi tentației de a denigra. Dar această morală lipsită de iluzii nu epuizează bogăția povestirii talmudice. Înțeleptul îi răspunde fiului său de două ori, exact în aceiași termeni, stabilind astfel o legătură de echivalență, nu numai de cauzalitate, între apologie și calomnie. Fie că i se recunoaște abilitatea, fie că i se ridiculizează neîndemânarea, Iuda croitorul e de fiecare dată calificat. Aici se află violența primară, și nu în caracterul peiorativ sau măgulitor al termenilor folosiți. A opune celui mai spontan elogiu un “Nu calomnia!” peremptoriu înseamnă a denunța agresivi­tatea unui gest inocent: a vorbi despre o ființă, a-i aplica tratamentul persoanei a treia. Fără îndoială, dacă urmăm întocmai prescripția talmudică, am fi condamnați la tăcere sau la un limbaj de invocație pură: într-adevăr, a spune “el” ar însemna deja a vorbi de rău. Dar această morală nu trebuie aplicată întocmai, ea vrea doar să ne reamintească faptul că Celălalt nu poate fi niciodată o temă ca oricare alta și că “el”, pronume al non-persoanei, este tocmai “cuvân­tul cel mai rău din limbă””[2]. Dacă Alain Finkielkraut face rabat de la principiu abordării unitare, Gheron Iosif îl aplică mot a mot. Starețul, după mărturia unui ucenic, „nu spunea niciodată vreun cuvânt despre cineva”[3]. Aceasta a avut ca și consecință faptul că „între noi nu ne judecam”[4].

Dificultatea, uneori imensă, de a decide ce e bine și ce e rău, te determină să-ți găsești o formulă prin care să le transcenzi, sau, altfel spus, o abordare unitară a perechii de contrarii.

A fost odată un fermier care avea un ponei drăguţ. Intr-o zi poneiul a fugit din grajdul său. "Ăsta-i un mare ghinion!" a spus vecinul. "Nu poţi şti niciodată", a răspuns fermierul. În ziua următoare, poneiul s-a reîntors, fiind urmat de un superb armăsar negru. "Uite ce noroc grozav!", a exclamat vecinul. "Nu poţi şti niciodată", a repetat fermierul. Fiul fermierului a încercat să călărească armăsarul, dar a căzut şi şi-a rupt piciorul. "Crunt noroc", s-a încruntat vecinul. "Nu poţi şti niciodată", a repetat iarăşi vecinul. A izbucnit un război şi toţi tinerii în putere au fost înrolaţi. Nu l-au luat şi pe fiul fermierului, din moment ce era invalid. "Eşti un tată norocos", a spus radiind vecinul. Şi ce a zis fermierul? Desigur: "Nu poţi şti niciodată!"[5]

Se povestește despre un frate tinerel din pustie că, aflat pe patul morții, că își aștepta sfârșitul cât se poate de senin. Bătrânii nevoitori l-au chestionat, intrigați de liniștea acestuia: „Cum, tu care n-ai făcut prea multă rugăciune și asceză, poți fi atât de netulburat?” Fratele a răspuns: „M-am silit întreaga viață să împlinesc acel cuvânt al Domnului: «Nu judecați și nu veți fi judecați». Așa că acum merg către Domnul fără teamă”. Fratele s-a mântuit fără multă osteneală pentru că nu a judecat pe nimeni, dar pe nimeni. Pare ușor, dar nu e. Există atâtea situații în care ești tentat să judeci, să condamni, de la lucruri foarte mărunte la situații deosebit de grave. Fratele a avut această abordare unitară, această privirea non-interpretativă.

Dar, invers, oare liniștea ne este tulburată când alții ne judecă, ne condamnă, ne osândesc? Pentru ca răspunsul nostru să fie nu avva Pimen ne propune o soluție pe care a primit-o el însuși de la avva Iosif. Când l-a întrebat: “Cum să devin monah?”, acela i-a răspuns: “Dacă vrei să fii liniștit, oriunde te-ai duce, în tot ce faci, spune: «Cine sunt eu?» și nu judeca pe nimeni”[6]. Mai apoi, el însuși va decreta: “Dacă te disprețuiești pe tine însuți, vei fi liniștit oriunde te afli”[7]. Dacă eu sunt un nimeni atunci și laudele și calomniile au același efect precum asupra unui mort. Un frate s-a dus la avva Macarie Egipteanul şi l-a rugat: „Avva, spune-mi un cuvânt”. Bătrânul îi zice: „Du-te în cimitir şi ceartă morții!”. Fratele s-a dus, i-a certat şi a aruncat cu pietre, apoi s-a întors să-i spună bătrânului [că a îndeplinit porunca]. Acesta l-a întrebat: „Şi ce ți-au spus?”. „Nimic.” Bătrânul îi zice: „Du-te iarăşi mâine şi laudă-i”. Fratele s-a dus şi i-a lăudat făcându-i „apostoli”, „sfinți” şi „drepți”. Apoi s-a întors la bătrân şi i-a zis: „I-am lăudat”. El l-a întrebat: „Şi nu ți-au răspuns nimic?”. Fratele a zis: „Nu”. Bătrânul îi zice: „Ai văzut, aşadar, cât i-ai certat şi cât i-ai lăudat, iar ei nu ți-au spus nimic. La fel şi tu, dacă vrei să te mântuieşti, fii mort, neluând în seamă nici nedreptatea oamenilor, nici lauda lor, precum morții”[8]. Când ești ovaționat și când ești hulit dacă ai aceeași abordare vei rămâne netulburat. Oricum, și batjocura și lauda se risipesc precum o bulă de săpun. Și una și alta vor trece. Un împărat le-a cerut învățaților de la curte o pilulă de înțelepciune, condensată în cât mai puține cuvinte, care să-l ajute în momentele critice. Temându-se să nu dea greș, aceștia au mers la un pustnic, care le-a scris pe un petec de hârtie patru cuvinte. Majestatea sa nu avea voie s-o citească decât într-un moment de cumpănă. S-a luptat mult cu curiozitatea fiul bolții luminate și până la urmă și-a biruit-o. A pus hârtiuța sub diamantul inelului. Anii au trecut. Uitase de această întâmplare. Dar, s-a întâmplat că împăratul vecin a venit asupra sa cu oaste multă. Pierdea bătălie după bătălie. Printr-un concurs nefericit de împrejurări s-a trezit singur, urmărit de vrăjmași. Urca muntele simțind în ceafă răsuflarea acestora. A apucat-o pe o cărare pe care n-o cunoștea. Alegerea s-a dovedit neinspirată. La capătul ei era o prăpastie. Acum și-a amintit de hârtiuță. A scos-o. Exact patru cuvinte: „Și asta va trece”. Împăratul a simțit cum își recapătă liniștea, încrederea. Pașii urmăritorilor se auzeau tot mai stins. O luaseră pe altă cărare. Suveranul și-a adunat din nou oaste și a reînceput lupta. Biruința a fost până la urmă de partea lui. O victorie răsunătoare, cu atât mai mult cu cât dușmanii erau mai numeroși, mai bine înarmați. Când s-a întors în cetatea de scaun, pe un cal alb, a fost primit asemeni unui zeu. În acele momente de triumf și-a atins din greșeală inelul: „Și asta va trece”, i-a fulgerat prin minte. Chiar atunci, alesul Cerului a simțit că se întâmplase ceva, că nu mai era același. Începu să înțeleagă învățătura pustnicului: să primești egal și fericirile și nefericirile pământești, porțile închise și cele deschise, laudele și detractările, bunăvoința și ostilitatea. Bătrânul Părinte Enoh, pustnicul român rătăcitor din regiunea Kapsala (m. 1980), era foarte sărac. Nu purta încălţăminte şi iarna îşi înfăşura picioarele în cârpe vechi. Purta haine atât de murdare şi de roase încât dacă îl zăreai apropiindu-se îl puteai socoti drept cea mai respin­gătoare dintre făpturi. Însă de îndată ce îi vedeai lămurit faţa luminoasă şi privirea curată ca a unui prunc, înţelegeai imediat că avea o altfel de nobleţe, un alt soi de bogăţie. Întâlnindu-l pe drum, un ziarist l-a întrebat: "Ce este monahismul?" Bătrânul Enoh i-a răspuns: "Monahul este ca un câine care cerşeşte o coajă de pâi­ne. Dacă i-o dai, îi faci un bine. Dacă îl alungi, lovindu-l cu piciorul, îi faci un bine şi mai mare".

În zilele noastre Maica Gavrilia Papayanni a avut ca motto cuvintele: „Nu lua în seamă”. „Acesta a fost întotdeauna motto-ul meu”, mărturisește ea[9]. Maica Gavrilia a redescoperit un motto care nu este de azi, de ieri. În vremurile de demult, la învățatul Hui Chueh de pe Muntele Lang Yeh a venit o femeie-discipol, care i-a cerut să o instruiască. Învățatul i-a cerut să mediteze asupra frazei: „Nu băga în seamă” și să o aplice consecvent în viața curentă. Femeia i-a urmat cu stricteţe instrucţiunile, fără să ezite. Într-o zi, casa ei a luat foc, dar ea şi-a spus: „Nu băga în seamă”. Altădată, fiul ei a căzut și și-a rupt un picior. Când un trecător i-a atras atenţia, ea a spus: „Nu băga în seamă”. Într-o zi, soţul ei a aprins focul pentru a face nişte gogoşi. Ea a aruncat în uleiul încins o bucată de aluat, dar uleiul i-a sărit pe față, arzându-i-o. Femeia a aruncat tigaia la pământ, după care a început să bată din palme şi să râdă. Convins că a înnebunit, soţul ei a scuturat-o şi a întrebat-o: „De ce ai făcut asta? Ai înnebunit?” Femeia i-a răspuns: „Nu băga în seamă”.

Unii au ales ca abordare unitară nebunia întru Hristos, alții să râdă orice s-ar întâmpla, după principiul: „Dacă eşti bogat sau sărac, mulţumeşte-te cu soarta ta, fiindcă e nebun cel care nu ştie să râdă în orice împrejurare”. Orice abordare unitară vei alege, dacă o aplici în toate împrejurările unii te vor considera nebun, se vor sminti, alții însă se vor trezi.

Când Maica Gavrilia a plecat, tânără fiind, din Grecia în Anglia a avut în buzunar o singură liră sterlină. Mai târziu, cât a locuit în India și mai apoi ca și călugăriță în Grecia a trăit fără bani. Ea a împlinit dezideratul: „Să ai ca și cum nu ai avea și să nu ai ca și cum ai avea”, o altă modalitate de abordare unitară a realității. Maica Gavrilia e o făptură cu adevărat vie căci, ne asigură avva Macarie „Dacă în tine disprețul a devenit laudă, sărăcia, bogăție, lipsa, îndestulare, nu vei muri”[10]. El a împlinit încă de la începutul vieții sale ascetice aceste idealuri. Atunci când își avea habitatul la marginea unui sat a fost acuzat pe nedrept că a lăsat grea o fecioară, disprețuit, batjocorit și bătut de săteni. Când sătenii au aflat cine era făptașul toate acestea s-au metamorfozat în laude și cinstire, dar pentru Macarie nu au însemnat nimic[11]. Mai târziu, pe când viețuia în pustie a dat peste un om care-i fura lucrurile trebuincioase cu ajutorul unui animal de povară. A venit, ca un străin, la hoț, l-a ajutat să încarce animalul şi l-a însoțit zicând cu multă stăpânire de sine: "N-am adus nimic în lume, este limpede că nici nu putem scoate nimic din lume. Domnul a dat şi s-a întâmplat cum a vrut El. Domnul fie binecuvântat în toate"[12].

Sfântul Pavel îi invită pe tesaloniceni la o abordare asemănătoare atunci când le scrie: „Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi” (I Tes. 5, 18).

Rugăciunea stareților de la Optina întrupează desăvârșit același principiu doar că locul mulțumirii e luat de liniște: „Doamne, dă-mi să întâmpin cu liniște sufletească tot ce-mi aduce ziua care începe. Dă-mi să mă predau cu totul voii Tale sfinte. ... Chiar dacă aș primi necazuri și nenorociri în timpul zilei, învață-mă să le primesc cu suflet liniștit și cu credință tare, că în toate este voia Ta cea sfântă. ... în toate întâmplările neprevăzute fă să nu uit că totul este trimis de sus de către Tine”. Succesul și eșecul, boala și sănătatea, momentele favorabile și nefavorabile, totul. La această abordare unitară îi invită Sfântul Pavel pe tesaloniceni: „Bucuraţi-vă pururea” (I Tes. 5, 16) Mihai Eminescu îl zugrăvește pe Mircea cel Bătrân ca fiind ancorat în ea, în versurile geniale ale Scrisorii a III-a cu care domnitorul îl întâmpină pe Bayazid: "Orice gând ai, împărate, şi oricum vei fi sosit,/ Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic: Bine-ai venit! / Despre partea închinării însă, Doamne, să ne ierţi; / Dar acu vei vrea cu oaste şi război ca să ne cerţi, / Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale, / Să ne dai un semn şi nouă de mila Măriei tale. / De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris şi pentru noi, / Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război"[13].



[1] Se zice că Dürer a rămas tăcut în fața picturilor lui Bosh, „fără să le laude sau să le condamne” (Julien Green, Jurnal, Editura Univers, București, 1982, p. 351).

[2] Alain Finkielkraut, Înțelepciunea dragostei, Editura de Vest, Timișoara, 1994, pp. 29-30.

[3] Arhimandrit Efrem Filoteitul, Starețul meu Iosif Isihastrul, Editura Evanghelismos, București, 2010, p. 323. Unii au ales ca abordare unitară faptul de a tăcea mereu, în toate situațiile, chiar și când cuvântul tău poate realmente ajuta foarte mult pe celălalt. Dacă procedezi astfel se întâmplă minunea: respectivul va auzi cuvântul direct în lăuntrul său, fără ca tu să fi deschis gura.

[4] Ibidem.

[5] O formulă echivalentă ar fi „Numai Dumnezeu știe”. Aceasta din urmă pare mai eficientă pentru cei ce se străduiesc să trăiască duhovnicește.

[6] Pateric, Iosif de la Panefîsi 2.

[7] Ibidem, Pimen 81. Invers, “Voința proprie, odihna și obișnuința lor îl doboară pe om” (Ibidem, Pimen 83).

[8] Ibidem, Macarie 23.

[9] Nun Gavrilia, op. cit., p 360.

[10] Pateric, Macarie 20.

[11] Ibidem, Macarie 1.

[12] Ibidem, Macarie 18.

[13] Ironia mușcătoare, provocatoare chiar, din versul Să ne dai un semn şi nouă de mila Măriei tale îl arată pe voievod ca netemându-și viața, ca împăcat cu orice ar veni peste el.