'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Mai întâi de toate doresc să mulţumesc Bunului Dumnezeu că, prin Sfântul Onufrie mi-a dat şi mie prilejul de a mă alătura proiectului „Toţi copiii au nevoie de iubire”, proiect venit în sprijinul copiilor orfani.

Vă mărturisesc că, văzând numele meu pe afişul care a mediatizat evenimentul, m-am simţit stânjenită pentru că nu am merite deosebite, nu sunt o autoare cunoscută şi nici nu am această aspiraţie. Părintele şi soţul meu, văzându-mi starea, mi-a spus un cuvânt de care m-am folosit mult: „Stai liniştită! Dacă cineva vine la acest eveniment, nu vine pentru tine, ci pentru Sfântul Onufrie”. Şi acum sunt liniştită şi pe deplin încredinţată că ne aflăm aici cu toţii la chemarea Sfântului Onufrie.

Cu mult timp în urmă am aflat povestea unui băieţel crescut într-o mănăstire unde s-a făcut repede remarcat prin faptul că, după ce mânca, lua deoparte o bucată de pâine, o ducea în biserica mănăstirii şi punând-o în faţa icoanei Măicuţei Domnului cu Pruncul în braţe spunea: „Ia micuţule, ţi-am adus şi Ţie puţină pâine”. Intrigat de gestul copilului părintele stareţ, crezând că e o joacă a decis să nu i se mai dea de mâncare băieţelului. Băieţelul a flămânzit şi s-a dus în biserică în faţa aceleiaşi icoane unde îşi ducea în repetate rânduri darul şi cu lacrimi în ochi i-a spus Pruncului Iisus: „Copilaşule, mi-e foame. Când am avut, ţi-am adus şi eu pâine, acum te rog să-mi dai tu”. Şi minunea s-a petrecut. Pruncul Iisus din icoană şi-a întins mânuţa şi i-a dăruit copilului flămând o pâine mare şi caldă cu care mulţumind a dat fuga la bucătăria mănăstirii: „Uitaţi, uitaţi ce mi-a dat mie Pruncul Iisus”. Minunea a mărturisit dragostea şi dăruirea acestui copil.

Nu era scris numele copilului în acea poveste, dar aveam să aflu dintr-o altă carte că este Onufrie care după o vreme s-a retras din mănăstire în pustiul Egiptului unde a vieţuit vreme de 60 de ani şi a devenit Sfântul Onufrie (cel de-a pururi fericit).

Îmi era limpede că Sfântul a venit spre mine şi a vrut să mă cunoască şi atunci, gândindu-mă că încă nu-l cunosc îndeajuns am pus şi eu o întrebare: „Ce să fac ca să-l cunosc mai îndeaproape?” Sigur, nu am primit nici un răspuns..., nu imediat întrebării mele, dar el a venit în chip tainic şi foarte desluşit: „Dacă poţi, şterge o lacrimă!”. Dacă pot, o lacrimă, nu e greu de şters, dar cu puţin folos, când lacrimi curg mii. Şi atunci din încredinţarea Sfântului am schimbat structura propoziţiei, acordând celor două verbe şi substantivului de la singular, forma de plural: „Dacă poţi, şterge o lacrimă!” / „Dacă putem, să ştergem lacrimi!” Acesta este mesajul pe care Sfântul Onufrie mi l-a încredinţat să vi-l transmit dumneavoastră astăzi.

În paginile acestei cărţi am adunat şi lacrimile copilaşilor orfani. Şi da, împreună putem şterge lacrimi. Cred acest lucru.

Am tot fost întrebată cum am reuşit să scriu, cu slujirea de la şcoală, dar şi cea de acasă. Sigur nu fără ajutorul lui Dumnezeu. Nu este foarte greu să scrii o carte când mulţi alţii au scris înaintea ta. Ce-aş fi făcut eu fără Sfânta Scriptură, fără Sfinţii Părinţi, dar fără dragii noştri poeţi şi scriitori creştini? Nimic.

Aşadar nu aş putea spune că am scris o carte în adevăratul sens al cuvântului, ci mai degrabă că am cercetat un dar al lui Dumnezeu, un dar dăruit nouă oamenilor care la început m-a interesat, apoi m-a fascinat şi continuă să mă fascineze.

Cartea aceasta a pornit de la teza mea de licenţă, cu titlul „Teologia lacrimilor şi metamorfoza omului nostru lăuntric”, dar pentru a apărea ca şi carte, a trebuit să revin asupra ei, aşa că i-am dat şi un titlu mai sintetic pentru ca mesajul ei să poată fi receptat mai bine, dar şi pentru că lacrima este o picătură doar, dar cât este de densă şi ce putere are de poartă în ea tainele atâtor suferinţe şi bucurii ale noastre.

Interesul meu în abordarea acestei teme pleacă de la o experientă personală. Una dintre cele mai îndepărtate, dar cele mai vii amintiri este aceea a unei fetiţe de doi anişori pe care părinţii au dus-o la Casa Copilului – astăzi Leagăn de copii. Tatăl ia fetiţa din braţele mamei şi o dă unei doamne din personalul Casei: „Nu mai plânge Mariana, mami şi tati vor veni să te ia acasă”.

Faţa brăzdată de lacrimile unui plâns mut fără glas a purtat şi zâmbetul speranţei că părinţii îşi vor împlini promisiunea. Şi şi-au împlinit-o.

Aş dori să fac o precizare, din cinstea pe care, cu sfinţenie, o port memoriei părinţilor mei pentru că dacă lucrurile s-ar înţelege greşit nu m-aş ierta. Părinţii mei au fost oameni credincioşi, minunaţi, care s-au bucurat de venirea mea în lume şi, după trei fraţi băieţi, mama chiar s-a rugat pentru aceasta, dar siliţi de o împrejurare legată de starea de sănătate a mamei care avea nevoie de spitalizare, m-au dus la Casa Copilului. Nu au găsit pe nimeni care să-şi asume grija unui copil mic pentru două săptămâni.

Am rememorat acest fragment din viaţa mea pentru că prin el mă identific cu lacrimile copilaşilor orfani.

Peste ani, Bunul Dumnezeu a rânduit ca eu însămi să fiu educatoare la un Leagăn de copii şi acolo între copii, mi-am înţeles lacrimile pe care vreme în urmă le-am avut şi eu într-un Leagăn de copii.

Cu toate că porneşte de la o experienţă personală, cartea nu este câtuşi de puţin una autobiografică şi nicidecum una care să exploateze sentimentele cititorului.

Am cercetat o problemă mistică, am dorit să aflu cum au apărut lacrimile, care este geneza lor, ce folos avem dacă plângem şi de la cine a plâns, ce-aş putea să învăţ eu? Pentru acesta am mers la izvoare: la Sfânta Scriptură, la scrierile Sfinţilor Părinţi, dar motivul lacrimii l-am căutat şi la poeţi şi scriitori, pe unii dintre ei descoperindu-i adevăraţi „Sfinţi ai cuvintelor”.

Omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, a fost creat pentru a cunoaşte fericirea şi nu ştia să plângă, dar înainte de a ajunge la „asemănare” Adam a căzut şi a fost izgonit din Rai. Ce trist!

„«Stăpâne, ia-mi vederea, / să nu mai văd / nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei şi nici nori, / căci vezi – lumina lor mă doare» / şi-atuncea Milostivul Dumnezeu / într-o clipă de-ndurare îi dete lacrimile” – strigă Adamul lui Blaga, în deznădejdea lui.

Aşadar lacrimile sunt darul lui Dumnezeu pentru om, date pentru a-i stâmpăra văpaia nostalgiei paradisiace.

De la un capăt la celălalt al Sfintei Scripturi este străbătută de lacrima omului, lacrima suferinţei şi a bucuriei, dar mai mult cea a suferinţei.

Am văzut plângând încărcaţi de suferinţă oameni simpli: „Gemetele sunt plânsul meu şi vaietele mele curg ca ape” (Iov 3, 24), dar şi regi: „Făcutu-mi-s-au lacrimile mele pâine ziua şi noaptea, când mi se zicea mie în toate zilele: «Unde este Dumnezeul tău?»” (Ps 41, 3). Profetul Ieremia plânge dărâmarea cetăţii sfinte: „Ochiul meu varsă lacrimi fără încetare...” (Plân­geri 3, 48).

Plânge Sfântul Apostol Petru pentru cuvintele trădării, plânge Maria Magdalena, lacrimi prin care îşi spală păcatele de odinioară, dar prin care îşi răscumpără şi fecioria pierdută. Plâng creştinii în catacombele primelor veacuri, dar şi astăzi în locurile unde sunt minoritari, iar alţii majoritari îi prigonesc şi le stăvilesc trăirea şi exprimarea credinţei.

L-am văzut lăcrimând pe Mântuitorul la mormântul prietenului Său Lazăr. Plânge Dumnezeu condiţia de muritor a omului, şi prim lacrimile Lui dă adevărata valoare lacrimilor lui Adam celui vechi. Rămân uimită să văd cum Dumnezeu luptă pentru ca omul – copilul Lui – să ajungă fericit. Dar oare omul îşi doreşte aceasta? Adam cel vechi a căzut, dar Hristos Noul Adam îl ridică prin Taina Sfântului Botez. După Botez omul mai este predispus să păcătuiască şi Dumnezeu îi dă mâna şi din nou îl ridică prin Taina Pocăinţei sau Taina Lacrimilor, numită de Sfinţii Părinţi: „al doilea Botez”.

Mulţumesc fiecărui sfânt în parte că mi-a îngăduit accesul la taina suferinţei lui înţelegând de la ei că „cei ce seamănă cu lacrimi, cu bucurie vor secera”.

Lacrimile sunt de multe feluri, dar nu pe toate le fericeşte Mântuitorul Hristos: „Fericiţi cei ce plâng că aceia se vor mângâia”.

„Nu acela a dobândit darul lacrimilor care plânge când vrea şi nu pentru ce vrea el, ci pentru ce vrea Dumnezeu” spune Sfântul Ioan Scărarul. Şi Dumnezeu vrea ca să plângem pentru păcatele personale şi pentru suferinţa sau neputinţa semenilor.

Dar aşa cum este vreme pentru plâns, aşa este vreme şi pentru bucurie. Sunt şi lacrimi de bucurie. Mântuitorul Însuşi spune mamei îndurerate din Nain, apoi mironosiţei: „Nu mai plânge” pentru că Învierea înseamnă bucuria dezrobirii de păcat şi de moarte şi prin urmare vremea tânguirii a încetat pentru cine şi în sufletul lui, Hristos a înviat!

Perla de mare preţ am întâlnit-o şi în scoica peoziei româneşti străbătută şi ea de lacrima suferinţei, căci urgisirea milenară şi-a lăsat amarul în sufletul românului: „Şi de durerea altor inimi / Învaţă-mă pe mine-a plânge” – nu-şi hrăneşte oare Goga versurile din lacrima Evan­gheliei lui Hristos vestită nouă de Sfântul Apostol Pavel „Plângeţi cu cei ce plâng”?

I-am numit pe poeţi „Sfinţi ai cuvintelor” fără să supăr cred canoanele bisericii, pentru că în lacrima versului lor am descoperit o extraordinară trăire mistică: „Când răii mă defaimă şi mă-njură / Şi-n clocot de mânie ura-şi varsă, / Potirul lacrimilor se revarsă / Şi-mi prime­neş­te sufletul de zgură: Atunci Iisus de mine mult Se-ndură.” (Valeriu Gafencu, Trăiesc flă­mând).

Recunosc că am urmărit darul lacrimilor mai mult în spaţiul creştinismului rărăsitean în care sunt născută şi eu, dar el nu are hotar. Aşa, l-am întâlnit pe Sfântul Francisc de Assisi plângând pe o stradă în timp ce o femeie provocator îmbrăcată a trecut pe lângă el: „De ce plângi părinte?” – l-a întrebat ucenicul său. „Plâng pentru că eu nu mă ostenesc să plac atât de mult lui Dumnezeu, pe cât se străduieşte această femeie să placă lumii”. Iată lacrima care protejează ochiul de judecarea aproapelui căci „cel dintâi dintre păcătoşi sunt eu”.

Am aflat că lacrimile ne sunt date de Dumnezeu pentru a le cunoaşte folosul. Ceea ce este ploaia la bună vreme pentru pământ, aducătoare de rod, aceea este lacrima pentru suflet. Ea îi aduce rodul asemănării cu El.

Închin această carte tuturor copiilor ale căror lacrimi şi zâmbete bat la Poarta Cerului. Dacă lacrima are valoarea unei rugăciuni, de aceeaşi valoare este purtător şi zâmbetul care gingaş în urma lacrimii, se întoarce la Dumnezeu într-o sfântă mulţumire.

Mă întorc din nou pentru a-i mulţumi Bunului Dumnezeu pentru că prin Sfântul Onufrie mi-a dat puterea să spun povestea şi taina acestei cărţi.