--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Iulie 2014, nr. 7 (291), an XXV (serie nouă)
Recenzie
--- pagina: 7

Mircea Păcurariu, Cultura teologică românească. Scurtă prezentare istorică, Editura Basilica, Bucureşti, 2011, 311 p.

de Mircea-Gheorghe Abrudan

Anul comemorativ 2014 al Sfinţilor Martiri Brâncoveni oferă o foarte bună ocazie pentru a ne reaminti nu numai de bogata moştenire culturală, spirituală şi bisericească a sfântului voievod, care a dat istoriei şi culturii româneşti un stil şi o epocă ce-i poartă numele, ci şi de întregul patrimoniu al culturii teologice româneşti. Susţin această idee deoarece în sfertul de veac trecut de la evenimentele din decembrie 1989, literatura teologică din ţara noastră, fie că vorbim de cea academică sau de cea duhovnicească, s-a îmbogăţit prin publicaţiile apărute pe piaţa cărţii într-un ritm şi o manieră fără precedent în istoria noastră. O simplă radiografie a acestui material bibliografic ne descoperă că cea mai mare parte a cărţilor tipărite este constituită din traduceri ale operelor Sfinţilor Părinţi, ale personalităţilor duhovniceşti şi teologice din secolul XX, material livresc care surclasează şi eclipsează numeric producţiile autohtone, contribuind uneori la uitarea completă a contribuţiilor teologice româneşti de ieri şi de azi.

Or, cultura noastră bisericească merită şi trebuie să fie redescoperită, deoarece patrimoniul ei secular este unul deosebit de bogat, variat şi relevant nu numai pentru mediul ecleziastic sau teologic, ci şi pentru istoria culturii naţionale. Din acest motiv consider că lucrarea de faţă, semnată de renumitul părinte profesor Mircea Păcurariu, este una ce trebuie remarcată, cunoscută şi parcursă deopotrivă de către teologii români şi de către slujitorii sfintelor altare din orice treaptă academică şi ierarhică, fapt pentru care am şi considerat relevantă prezentarea acesteia chiar şi la trei ani de la apariţia ei.

Utilitatea şi meritele lucrării sunt subliniate în „Cuvântul înainte” al părintelui patriarh Daniel, care ţine să precizeze că iniţiativa părintelui Păcurariu este una salutară şi novatoare fiind prima de acest gen în spaţiul românesc atât prin extensia temporală pe care o cartografiază, cât mai ales prin evidenţierea rolului Bisericii Ortodoxe Române şi al slujitorilor ei „în crearea limbii literare româneşti, în promovarea istoriografiei, a lingvisticii, a pedagogiei şi a muzicii, în dezvoltarea învăţământului românesc de toate gradele”; în definitiv, prin prezentarea aportului masiv şi determinant al Bisericii la progresul culturii româneşti şi nu numai, din perioada apostolică până astăzi.

Din punct de vedere structural, lucrarea se împarte în şapte capitole, divizate la rândul lor în numeroase subcapitole, în care este restituită devenirea istorică a culturii noastre eclesiale în mod cronologic. Dacă cel dintâi prezintă „primele manifestări literare creştine pe pământ românesc” de la actele martirice care ilustrează persecuţiile împotriva creştinilor în Dacia, la numele episcopilor şi a teologilor reprezentativi din Scythia Minor, următoarele două pun în lumină creaţiile secolelor VII-XVI reliefând manuscrisele, lucrările teologice, bibliotecile mănăstireşti, literatura populară şi începuturile tiparului la români. Capitolul patru este consacrat culturii teologice specifice secolului al XVII-lea, devenind cea mai extinsă parte a cărţii, generozitatea autorului explicându-se prin prezentarea bogatei activităţi culturale şi artistice desfăşurată în Țările Române de către mireni, monahi, preoţi şi ierarhi precum Anastasie Crimca, Varlaam şi Dosoftei în Moldova, Teofil, Ștefan, Varlaam, Teodosie Veştemeanul şi Antim Ivireanul în Țara Românească, Simion Ștefan în Transilvania şi Petru Movilă la Kiev, sprijiniţi şi secondaţi de către figurile luminoase ale lui Matei Basarab, Vasile Lupu, Șerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu şi Dimitrie Cantemir.

Următoarele pagini prezintă evoluţiile culturale bisericeşti ale secolului al XVIII-lea care sunt evocate prin cărţile liturgice şi teologice publicate în spaţiul românesc, apoi prin figurile unor clerici traducători sau copişti şi prin şcolile Bisericii. Secolul XIX este ilustrat prin prisma activităţii iluştrilor mitropoliţi Veniamin Costachi, Grigorie Dascălul şi Andrei Șaguna, a unor iluminişti din rândurile mirenilor şi ale clericilor, apoi a şcolilor teologice în formare şi a presei bisericeşti care a luat un avânt sporit în a doua jumătate a veacului. Ultimul capitol vizează evoluţia istorică de după Marea Unire până astăzi, realizând în fond o cartografiere concisă a şcolilor şi literaturii teologice, a presei bisericeşti, a personalităţii şi operelor celor mai cunoscuţi profesori, monahi şi ierarhi care şi-au desfăşurat activitatea între anii 1918-1948, 1949-1989 şi 1990-2010.

Elaborată în acelaşi stil sintetic şi pedagogic, îmbrăcată într-un limbaj limpede şi accesibil, care caracterizează de altfel întreaga operă a părintelui Mircea Păcurariu, acum octogenar, lucrarea „Cultura teologică românească. Scurtă prezentare istorică” repune în faţa cititorilor contemporani contribuţia substanţială a Ortodoxiei din arealul nostru geografic la naşterea, dezvoltarea şi modelarea spiritualităţii şi culturii româneşti şi universale, care merită să fie mai bine cunoscută şi preţuită de către noi toţi.