'); #$title = ''; # echo($title); } else { echo ''; } ?>

Eveniment de-o importanţă covârşitoare pentru istoria neamului românesc, actul de la 1 Decembrie 1918 de la Alba-Iulia este rezultatul luptelor de secole şi al eforturilor necontenite ale românilor în vederea realizării unităţii statale şi politice.

Identificată cu năzuinţele spre mai bine ale credincioşilor ei, Biserica Ortodoxă Română, prin slujitorii ei, s-a aflat de-a lungul istoriei mereu alături de cei ce luptau pentru propăşirea tuturor românilor. În Transilvania, unde situaţia românilor aflaţi sub stăpânirea austro-ungară era deosebit de grea, Biserica Ortodoxă Română a fost în primele rânduri ale luptătorilor pentru obţinerea de drepturi pe seama păstoriţilor săi^[1].

Unirea românilor din Transilvania cu Biserica Romei a avut o vie frământare în sânul maselor populare româneşti. Unirea s-a făcut prin forţă şi teroare, prin înşelăciuni şi minciuni. Credincioşii au continuat să rămână în inumana condiţie de iobagi, fiind nevoiţi să robotească chiar la proprii lor „păstori sufleteşti”^[2].

În mare parte s-a ajuns ca la 1918, după „Unirea cea mare”, pe Valea Rodnei (partea superioară a Someşului Mare) cât şi pe Valea Ilvei să nu mai existe nicio parohie ortodoxă, implicit niciun preot ortodox.

Armata de geniu, călugării, au constituit de la început, cel mai greu domeniu de distrus din cadrul bisericii. Dacă s-a ajuns la renaşterea ortodoxiei pe aceste meleaguri, o datorăm, în special, călugărilor de vocaţie care atrăgeau credincioşii, dovadă a refuzului faţă de regim şi a neîntreruptei lor legături cu credincioşii.

Primele încercări de reînviere a ortodoxiei pe aceste meleaguri le întâlnim, încă înainte de 1918, în Sângeorzul Român (actualul Sângeorz-Băi, judeţul Bistriţa-Năsăud), care a fost un centru de iradiere a ortodoxiei, prin străduinţa a doi fraţi, ieromonahii Antonie şi Ioachim Bâznog. Amândoi au fost tunşi în monahism în Muntele Athos.

Primul a locuit în Sângeorzul Român până în anul 1919 după care a fost trimis în misiune de către Episcopia Ortodoxă din Cluj (proaspăt reînfiinţată) în Săcelul Maramureşului, apoi în câteva sate din apropierea Clujului (Câmpeneşti, Pădureni, Chinteni)^[3].

Al doilea, Ioachim, a rămas în satul natal unde a dus o luptă acerbă pentru renaşterea ortodoxiei în aceste locuri. Aceste încercări nu vor fi tolerate de autorităţile bisericeşti locale (greco-catolice), dar nici de autorităţile administrative austro-ungare (până la 1918) şi de autorităţile locale româneşti de după 1918.

La data de 16 septembrie 1901 protopopul greco-catolic de Rodna-Veche a depus o plângere către autorităţile locale împotriva ieromonahului Ioachim Bâznog. Călugărul era acuzat că „în cadrul comunităţii ţinea, noaptea, ceremonii religioase lezând autoritatea preotului greco-catolic comunal, cauzându-i daune materiale, acceptând de la populaţie, în schimbul rugăciunilor şi ţinerea slujbelor, bani şi alimente”. Era acuzat ca „fiind un fals călugăr”, totodată, fiind citat „să-şi prezinte sursele de venit”^[4]. Călugărul nu a răspuns acestei citaţii, reuşind să se refugieze în România, nemaiştiindu-se de el până în anul 1904.

La data de 14 septembrie 1904 a fost arestat în satul Nepos (Vărarea, judeţul Bistriţa-Năsăud) fiind reţinut şi acuzat de judecătorul regional de „trafic cu femei”. În urma acestor învinuiri are loc un proces, care s-a judecat de către Pretura Plasei Rodna, în urma căruia a „fost condamnat la două luni închisoare şi achitarea amenzii de 600 de coroane în termen de 15 zile”. După aceea a avut loc un alt proces la Prefectura judeţului Bistriţa în care a mai fost acuzat de „transportarea emigranţilor şi fără permis”. A fost menţinută pedeapsa de două luni de închisoare la care s-a mai adăugat încă o lună din transformarea amenzii de 600 de coroane, precum şi plata cheltuielilor de judecată în valoare de 33 de coroane. Pedeapsa a fost executată de călugăr începând cu 7 ianuarie 1909 până în 7 aprilie 1909 în închisoarea din Rodna-Veche. La terminarea pedepsei a mai fost obligat de şeful închisorii să achite încă 22 de coroane şi 16 fileri, reprezentând costurile de detenţie^[5].

După 1918, călugărul revine acasă începându-şi demersul pentru reînvierea ortodoxiei în această zonă. Începe pregătirile pentru construirea unei noi biserici ortodoxe cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Reuşeşte să cumpere în numele Episcopiei Ortodoxe din Cluj un teren în zona băilor în vederea construirii bisericii. Nu va fi lăsat de autorităţile locale comunale, dar nici de cele judeţene al cărui prefect era un sângeorzan, Solomon Haliţă (bineînţeles, greco-catolic).

Fiind localnic, ieromonahul se hotărăşte să construiască biserica pe pământul părinţilor lui. Îi este întocmit un proiect de arhitectul bistriţean Richard Kramer, după care angajează o echipă condusă de inginerul sângeorzan Emil Buia. Din nou, autorităţile locale îl reclamă, aducându-i diferite acuze, cu scopul de a fi împiedicat în a ridica biserica.

Singurul sprijin îl primeşte de la Pretura Plasei Rodna Veche, mai ales prin persoana prim-pretorului Ştefănică. La data de 29 decembrie 1923, Pretura din Rodna-Veche dau o decizie favorabilă în ceea ce priveşte construcţia bisericii ortodoxe din Sângeorzul Român, în urma sesizărilor făcute de primăria sângeorzană. În această decizie se menţionează locul exact unde urma sa se ridice biserica şi detalii tehnice în această privinţă. Totodată prezintă motivele care stau la baza acestei decizii favorabile, după cum urmează:

- Ministerul de Interne a încuviinţat în anul 1923 înfiinţarea unei parohii şi clădirea unei biserici ortodoxe în Sângeorzul Român;

- S-a făcut inspectarea terenului constatându-se aă acest edificiu va corespunde prevederilor legale în această privinţă;

- Planurile s-au făcut în două exemplare de un arhitect.

În continuare se face menţiunea că protestările comunei Sângeorzul Român nu s-au luat în considerare. Această decizie a fost transmisă autorităţilor locale precum şi preotului greco-catolic din Sângeorzul Român, Aurel Chintăoan^[6].

Printr-o altă adresă, prim-pretorul Ştefănică îl anunţa pe arhitectul Kramer că „pe răspunderea mea să începi lucrarea bisericii greco-ortodoxe din Sângeorzul Român... Dacă veţi fi conturbaţi veţi primi asistenţa jandarmeriei...”^[7].

La data de 3 iulie 1924 preotul greco-catolic Aurel Chintăoan din Sîngeorzul Român înştiinţa Episcopia Greco-Catolică din Gherla că „ieromonahul Bâznog lucrează mai departe fiindcă are protectori pe pretorii de la plasa Rodnei care îl sprijinesc în orbia şi ticăloşia lui”. Trimitea totodată şi copia de pe concesiunea care o avea şi scrisoarea pretorului Ştefănică. Mai era adus la cunoştinţa Episcopiei din Gherla că „de la Oficiul Minelor Statului din Rodna Veche călugărul a primit 25 poşte de lemn de brad şi 10 trunchi”^[8].

Vestea despre piedicile ce i se puneau călugărului s-a răspândit repede în toate satele din zonă. În sprijinul acestuia se fac demersuri pentru întocmirea unui memoriu şi strângerea de semnături din toate satele. Astfel, la data de 14 iulie 1922, se întocmeşte um memoriu adresat Episcopiei Ortodoxe din Cluj în care se specifica că „pentru trebuinţele sufleteşti credincioşii ortodocşi trebuie să alerge zeci de kilometri, la Năsăud, Bistriţa sau pe Valea Bârgăului. Pentru a înlesni acest lucru, rugăm Episcopia a înfiinţa în Sângeorzul Român o parohie ortodoxă cu filiile Rodna-Nouă (Şanţ), Rodna-Veche, Maieru, Ilva-Mică, Leşu, Sântiosif (Poiana-Ilvei), Măgura (Ilvei) şi Ilva-Mare. Primele roade ale strădaniilor călugărului le vom găsi prin sporirea numărului de credincioşi ortodocşi. Astfel de date le vom găsi în datele statistice din anii 1924 şi 1925 care scoteau în evidenţă că numărul de ortodocşi a crescut cu mult mai mult decât se credea, în comparaţie cu anul 1919. S-a ajuns ca numărul ortodocşilor să depăşească cifra de 400 de suflete.

La data de 3 decembrie 1926 pretura Plasei Rodna-Veche a dat o decizie prin care da autorizaţie de folosire a bisericii ortodoxe, nou ridicate, în comuna Sângeorzul Român. Această decizie a fost comunicată Episcopiei Ortodoxe din Cluj, precum şi Primăriei comunale din Sângeorzul Român. Această dată rămâne ca referinţă privind renaşterea ortodoxiei (data oficială), recunoscându-se „de jure” existenţa ei pe aceste meleaguri^[9].

Prin conţinutul acestor rânduri am dorit să prezint câteva date privind contribuţia sângeorzenilor, dar şi a celorlalţi săteni din zonă, la renaşterea ortodoxiei pe aceste meleaguri, câteva din roadele şi eforturile acestor oameni înzestraţi de Dumnezeu cu puterea sacrificiului. Au înţeles că de cele mai multe ori oamenii îl caută pe Dumnezeu atunci când se află în necazuri şi suferinţe, dar tot de atâtea ori, alinarea suferinţelor se face atunci când omul se duce la biserică.

---

^[1] Preot prof. dr. Mircea PĂCURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, Bucureşti, 1981, pp. 596-603 şi vol. 3, Bucureşti, 1981, pp. 349-361.

^[2] Silviu DRAGOMIR, Românii din Transilvania şi Unirea cu Biserica Romei – Documente privitoare la începuturile unirii cu catolicismul roman (1697-1701), Cluj-Napoca:Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului, 1990, pp. 2-5.

^[3] Preot Simion ABRAHAM, Monografia satului Chinteni, Cluj-Napoca, 2005, p. 150; Arhiva Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului (în continuare A.A.V.F.C.), Document III 1-8/1919 şi 83/III.12/1924.

^[4] A.A.V.F.C., Document 830/1922, Adresa nr. 291/1922.

^[5] Ibidem.

^[6] Arhivele Naţionale ale României, Serviciul Judeţean Cluj, Fond Episcopia Greco-Catolică Gherla, Document nr. 291/1923.

^[7] Ibidem, Adresa din 11.V.1924.

^[8] Ibidem, Document nr. 33/1924.

^[9] A.A.V.F.C., Decizia nr 2982/1926.