--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Iulie 2014, nr. 7 (291), an XXV (serie nouă)
Filocalia - supliment
--- pagina: 13

Seminţele martirajului

de Bogdan Herţeg

interviu filmat cu doamna Aspazia Oţel Petrescu şi proiectat în cadrul comunităţii Bisericii Studenţilor

La sfârşit de iunie, înainte ca studenţii să plece în vacanţă, câţiva membri ai redacţiei revistei Arthos, în colaborare cu ASCOR Cluj-Napoca şi cu alţi tineri ai comunităţii Bisericilor Studenţilor, au organizat un eveniment special, un eveniment de aducere aminte şi de cinstire a celor care au suferit cumplit, dar care au biruit suferinţa şi umilinţa trăite în închisorile comuniste. Tinerii au invitat publicul să vizioneze un film documentar, un interviu-filmat cu doamna Aspazia Oţel Petrescu, una dintre femeile dârze ale neamului românesc care a îndurat umilinţele din penitenciarele ororii ai secolului trecut. Prezenţa numeroasă a spectatorilor, peste o sută de persoane dornice să se adape de la izvoarele adevărate ale poporului român, a confirmat faptul că mai există dorinţa de a nu da uitării şi de a nu călca în picioare jertfa celor care şi-au asumat suferinţa pentru acest neam şi pentru această ţară.

Deseori ajungem la concluzia că nu prea mai suntem în stare să recunoaştem valorile şi să ne raportăm firesc la oamenii adevăraţi de printre noi. E ca şi cum inconsistenţa acestei lumi a intrat în noi, precum intră frigul în oase, iar indiferenţa şi-a depus florile bolnăvicioase pe ochii noştri. În ce măsură mai putem resimţi căldura sufletească, în ce măsură mai putem vedea limpede lumina? Uităm ceea ce nu trebuie uitat.

Mergând împotriva acestei uitări a valorilor, tinerii din conducerea ASCOR Cluj mi-au spus că au vorbit cu doamna Aspazia Oţel Petrescu. O doreau printre noi la Cluj-Napoca, oraşul în care a studiat, a dat dovadă de curaj, dar şi a pătimit. Fiindcă doamna Oţel Petrescu are 90 de ani, a rămas realizabilă varianta unui interviu filmat. Mi-au spus: „Te aşteaptă!”. Eram bucuros, dar şi cuprins de grija că se va întâmpla ceva şi nu vom ajunge. Era acelaşi sentiment ce m-a încercat când mi s-a arătat pe neaşteptate şansa de a merge pentru prima dată în Sfântul Munte.

Şi ne-a aşteptat nu un munte, ci un suflet – lucid şi încărcat cu memoria unei suferinţe cu sens creştin. Mulţi poate o recunoaşteţi pe doamna Aspazia din documentarele despre Părintele Arsenie Boca. Ea este cea care la prima întâlnire cu duhovnicul Ardealului îi surprinde privirea acestuia, ochii lui apărându-i ca o imensitate de albastru, având impresia că un cer infinit o priveşte cu doi ochi omeneşti. Dar nu atât pe această cărare cunoscută a cunoaşterii Părintelui Arsenie am vrut să păşim, cât pe cărările suferinţei din viaţa doamnei Aspazia. Şi cu blândeţe şi intensitate revelatoare ne-a purtat prin pelerinaje ale închisorilor comuniste. Paisprezece ani de închisoare politică nu sunt o glumă:

„Suferinţa înseamnă durere, cine nu ştie lucrul acesta... Afară era o glumă pe lângă ce am trăit noi acolo. Suferinţa este durere, dar noi am învăţat să o dominăm. Ne-am împrietenit cu durerea. Cum? Asumându-ne suferinţa: am oferit această suferinţă ca jertfă pentru învierea neamului românesc. Aveam o motivare foarte înaltă. Şi pentru aceasta durerea era durere, frigul era frig, foamea era foame, tortura era tortură, nu aveai cum să le îmblânzeşti. Fiara era fiară, cum spune Radu Gyr în una din poeziile lui. Dar însuşindu-ne această suferinţă, ea era suportabilă.” Cuvintele doamnei Aspazia se acumulau cu rapiditate şi certitudine, refăcând portretul unei suferinţe cu sens înalt: „Faptul că noi sufeream aşa cum a suferit Iisus, în numele unui principiu de mântuire, de umanitate, ne făcea cumva foarte apropiaţi de El. Îi simţeam prezenţa concret, dacă puteţi să vă imaginaţi lucrul acesta. Erau mai mult decât o biserică clipele în care noi ne adunam într-o rugăciune comună. Şi era un ecumenism, nu acesta new-age-ist, care este, de fapt, un sincretism, un amestec, o harababură”.

După trei ore de luciditate existenţială, doamna Aspazia Oţel Petrescu ne-a oferit prăjituri. Aştepta un alt grup, de la Bucureşti, dar se îngrijea încă deplin de noi. Şi ne vorbea lucruri mari cu uşurinţa şi naturaleţea unui act de respirare. Atunci a ajuns până la noi, până şi la mine, o căldură luminoasă concretă, deşi nevăzută. Am înţeles atunci că doamna suferinţei era şi o doamnă a iubirii creştine. Trebuia oare să spun ceva? Trebuia să arăt că am devenit cumva conştient de acest dar duhovnicesc demn de Sfântul Munte? Nu ştiu. Totuşi, am spus: „Am fost învăluiţi aşa... în dragostea dumneavoastră.”. Răspunsul a fost sincer şi modest: „Da, să ştiţi că o am. Aşa, puţină, dar o am.”.