--- Ediţia online --- SUMAR: Numărul Iulie 2014, nr. 7 (291), an XXV (serie nouă)
Filocalia - supliment
--- pagina: 14

Un nou Daniel Turcea. O nouă poezie

de Ana-Maria Neag

Daniel Turcea ilustrează prin opera sa două modalităţi diferite de a scrie poezie. Studierea operei sale devine atractivă tocmai prin sesizarea mutaţiilor ce s-au produs la nivelul conştiinţei creatoare, în funcţie de aceste modalităţi. Primul volum, Entropia (1970), reflectă preocuparea pentru construcţia poetică, pentru natura creării poeziei. Afiliindu-se onirismului estetic, va miza pe configurarea geometrică a unui univers interior dezmembrat, pe proiectarea unei stării menite să-i confere conştiinţei creatoare siguranţa formulării totalizatoare; de altfel, în concepţia sa, „onirismul nu e supus hazardului, fiind o poezie-dicteu a ideii”. Această dorinţă de control asupra propriului text, cunoaşte însă un efect contrar, întrucât conştiinţa poetică nu reuşeşte niciodată să cuprindă cuvântul în dimensiunea sa revelatoare. Se instituie astfel o luptă pe două planuri în ceea ce priveşte fuziunea ideatică, dar şi relativismul limbajului.

Odată cu revelaţia, ca salt ontologic, preocupările se modifică: se caută substanţa poetică, nu poetizarea. Aceasta din urmă nu mai este necesară de vreme ce revelaţia însăşi este poezie şi are structură poetică. Intervenind în existenţa lui Daniel Turcea, care era deja poet, revelaţia generează poezie şi este simultană cu ea (experienţa şi creaţia poetică se manifestă simultan). Fiind vorba despre o revelaţie a creştinismului ortodox, poezia devine ortodoxă. De asemenea, în conştiinţa creatoare ce se află sub impactul revelaţiei, nu structura dictează asupra conţinutului revelat, ci invers. Sensul major al ultimului volum de versuri – Epifania (1978) – nu se poate face astfel decât în cheie ortodoxă, dar nu ca discurs dogmatic, ci ca taină trăită. Capcana unor direcţii critice a fost să o citească în cheia metafizicilor orientale sau conform unor interpretări simbolice uzuale şi să piardă din vedere sensurile şi implicaţiile ultime ale universului liric.

Versul lui Daniel Turcea se situează într-un spaţiu al tainei. Pentru a-l proteja şi a-l împărtăşi, poetul a transpus rugăciunea în poezie, dar acest lucru nu diminuează în niciun fel valoarea estetică. Aşadar, el nu se stinge ca poet sub ortodoxie, ci renaşte, devine sublim

Iubirea ca iertare

gustul

sărat al morţii. Roua

pe crisantemă

dar, iubitei

fără nume

Iisuse, ce va fi cu ei

srăini cum sunt

acum

şi frumuseţea armei

în crângul înflorit


(Roua pe crisantemă)

O formă de manifestare a iubirii agapice este iertarea, sentiment ce presupune înţelegerea suferinţei umane, asumarea ei. Într-un alt poem (Iertare), Daniel Turcea arată că prin propriile sale capacităţi, omul nu poate asuma singur suferinţa în chip deplin: „plecaţi genunchii inimii/ numai Lumina poate ierta/ îndumnezeind”.

În textul de faţă, roua pe crisantemă primeşte funcţii similare cu cele ale simbolului luminii din poezia citată: îndumnezeirea.

Primele versuri surprind imaginea morţii spirituale. Gustul morţii înglobează de fapt, gustul suferinţei concretizat în lacrimi. La rândul ei, suferinţa presupune o stare de însetare perpetuă (sugestie marcată prin epitetul „sărat”), o sete dureroasă fără nădejdea de a fi mai domolită.

Căderea picăturii de rouă vine să oprească această sete de dimensiuni cosmice, expresie a morţii lăuntrice. Roua simbolizează, în primă fază, lacrima omului ce mişcă sufletul spre Dumnezeu, întorcându-l de la tânjirea după lume. Totodată, ea este lacrima lui Dumnezeu care s-a revărsat peste (pentru) omul aflat în suferinţa acestui veac (imagine echivalentă cu Întruparea lui Iisus, Care asumă această suferinţă) , dar şi lacrima subiectului poetic, îndurerat de moartea lăuntrică a celor însetaţi de Adevăr. Plânsul acesta – al omului pentru Dumnezeu, al lui Dumnezeu pentru om, al poetului înaintea lui Dumnezeu, pentru cei înstrăinaţi de El – este, la rândul său, un mod de manifestare a iubirii.

Următoarea imagine poetică problematizează simbolismul crizantemei. Floarea de crizantemă poate fi înţeleasă drept un „simbol solar, asociat ideilor de longevitate şi chiar de mortalitate [...] această floare este emblema casei imperiale japoneze”. Fascinaţia lui Daniel Turcea pentru imaginarul culturii orientale este sesizată încă din primul volum, în care sunt celebrate cu fast multe dintre elementele simbolice aparţinând acestui spaţiu cultural. În textul poetic de faţă, crizantema surprinde esenţe ale firii umane, vremelnice în trup, cu o predispoziţie spre stricăciune, spre moarte, dar eternă prin suflet, purtând însemnele regalităţii prin potenţialul de a accede spre înalt. Prezenţa acestui simbol în Epifania arată că imaginarul oriental din Entropia nu a fost suprimat întru totul, reminiscenţele cunoscând o reînnoire semantică; ele ţin, totuşi, mai mult de structura poetică, iar nu de noul conţinut revelator.

În cea de-a doua secvenţă poetică (delimitată de adversativul „dar”), fiinţa umană capătă concreteţe prin imaginea iubitei, ca subiect al unei relaţii de dragoste cu valenţe mistice. Spre deosebire de Cântarea cântărilor (în interpretările teologice această carte este înţeleasă ca o alegorie pentru unirea dintre Hristos şi Biserică), unde iubitul şi iubita se cunosc, au un nume (Sulamita se adresează iubitului astfel: „Numele tău e mir în revărsare”) şi poartă un dialog, în poezie, iubita nu este cunoscută sau nu vrea să fie cunoscută de către Mire, ea însăşi nemaicunoscându-L. De aici, se instituie şi retorica celei de-a treia secvenţe, concepută ca o adresare către Iisus, într-o rugăciune ce caută restabilirea relaţiei între Mirele ceresc şi mireasă (e vorba de sufletele ce s-au îndepărtat de Dumnezeu): „Iisuse, ce va fi cu ei/ străini, cum sunt/ acum”.

Ultima secvenţă readuce speranţa unei împăcări ce poate surveni tocmai din suferinţa pe care o preîntâmpină mireasa, odată cu îndepărtarea ei de Mire. Setea de absolut se poate domoli astfel prin cuvântul revelat, fapt sugerat de simbolul armei: „şi frumuseţea armei/ în crângul înflorit”. Revolta împotriva adevărului se transfigurează prin revelaţie, în vânarea lui. „Roua pe crisantemă” primeşte după acest moment noi conotaţii, legate de dobândirea iertării prin pocăinţă. Imaginea finală, cea a crângului înflorit conţine o revenire la starea paradisiacă, în care Mirele şi Mireasa se unesc desăvârşit.